Să intri într -o carte şi s-o închizi după tine

să fii în stare să fii unul sau altul din lucrurile
care stau, se mişcă, în jur – lucru putînd să însemne
şi lucrare – să fii în stare să fii lucrarea mîinilor tale,
a minţii tale, să fii de pildă închipuirea pe care ţi-o faci
despre o fiinţă – care există, pe care o vedeai
uneori foarte des – închipuirea despre unele împrejurări
în care acea fiinţă joacă un rol – ca într-o ştiută
piesă de teatru – să fii tu însuţi o întîmplare cu ea,
şi cu alte fiinţe – în care, în lumină,
se mişcă mai mulţi în jurul ei, şi ea
îl împinge cu vîrful piciorului pe cîinele
care dormea sub scaun – poţi să-ţi spui că ai fi în stare
cu adevărat să fii tu însuţi, o clipă, o vreme,
viaţa ei – şi să-ţi spui că ea ştie
asta – că ştie că atunci ar intra în carte,
cu toată viaţa ei, şi fiinţele care-i sînt
ei lumea – ar intra în fiinţa ta ca într-o carte
pe care tu n-o citeşti – s-o laşi deschisă, s-o închizi,
s-o pui în raft, şi s-o uiţi.
Mircea Ivănescu

Prin orice pot cădea în lumea asta…

Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu.

Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau cu indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singuratatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru că în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură.

Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adâncimilor. Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen.

Dar cine poate avea o iubire atât de mare?

 


Emil Cioran – Pe culmile disperarii

Fluturi sărutându-se


Cu gene ‘ncins-a ochii tăi
Cel ce-a creiat din veci iubirea,
Iar ei sclipiri de soare-au prins
Şi-un fulger umed li-e privirea.

Cu drag eu genele-ţi ating
Cu genele-mi de tremur pline,
Din ochi clipesc aprins şi des –
Şi ast-fel te sărut pe tine.

Bătând din aripi, când ne sunt
Unite-aprinsele pleoape,
E par’ că soarele-ar luci
Şi ‘ntr ‘însul ne-am uita de-aproape.

Atunci eu sorb în ochii mei
Privirea ta, şi mă ‘mpresoară
Scântei, un râu adânc de foc –
Iar genele mi se scoboară.

Se face noapte ‘n jurul meu!
Eu pier în stângerea clipirii,
Bătând din ostenite-aripi,
Topit de flacăra iubirii.

 
  
 Carmen Sylva

Orice om cu judecata…

Orice om cu judecata isi va aminti ca tulburarea vederii este de doua feluri si are doua cauze, fie intrarea din lumina in intuneric, fie iesirea de la intuneric la lumina, ceea ce este tot atit de adevarat pentru ochiul mintii ca si pentru ochiul trupului, iar cel care-si aminteste acest lucru cind observa pe cineva a carui vedere este nesigura si slaba nu se va grabi sa rida de el.

Se va intreba mai intai daca acel suflet omenesc a iesit dintr-o viata mai luminoasa si nu poate vedea bine pentru ca este neobisnuit cu intunericul, sau daca este orbit de lumina cea mare in care a iesit din intuneric.

Si va socoti ca cel din urma este fericit in starea in care se afla, si-l va compatimi pe celalalt; sau, daca-i vine sa rida de sufletul care vine de jos la lumina, va fi mai indreptatit s-o faca decit sa rida de cel care se inapoiaza de la lumina in pestera.

Platon

Sufletele alese…

“Sufletele alese inteleg ca blandetea, umanitatea sunt virtuti placute si se simt imboldite sa le practice. Dar se simt oare tot astfel in clipa cand ar trebui sa le exercite? Nu, atunci ele stau pe loc intrebandu-se: ar fi un prilej bun intradevar, dar pot sa cunosc exact masura nevoii? Nu ma insel asupra obiectului? 


O suta de indoieli il opresc pe omul bun. Se teme sa nu devina o victima aratandu-se prea darnic, sa nu treaca drept un om slab, dovedindu-se prea duios, prea simtitor. Intr-un cuvant se teme sa nu depaseasca limita sau sa nu-si implineasca de ajuns datoria cuprinsa intr-un mod prea obscur in notiunile generale de umanitate si blandete. 


In aceasta nesiguranta numai experienta sau exemplul pot sa calauzeasca mai potrivit imboldul inimii. Dar experienta nu e la indemana oricui. Ea atarna de diferite situatii in care te-a aruncat soarta. Nu mai ramane decat exemplul; el poate sluji ca regula unei mari multimi de oameni in practicarea virtutii.”

 

“Manon Lescaut” – Antoine Francois Prevost

Mi-e ciuda ca plang asa de usor…

“Mi-e ciuda ca plang asa de usor…asa m-am nascut…as vrea sa ma pot abtine…nu pot, mi-e imposibil, imi trece prin cap ca probabil am umplut niste pahare degeaba si sunt oameni pe pamant care mor de sete.

Daca toata omenirea si-ar strange lacrimile in pahare, cam cati oameni s-ar salva de la moarte?”

Oana Pellea – Jurnal

sursa foto: aici

Simetrie

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut doua drumuri :
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.

Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii :
Una la dreapta 
Alta la stanga. 
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
“V-arăt eu vouă !” – mi-am zis - 
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt…
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala…

Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri :
Unul în dreapta.
Altul la stânga.

Marin Sorescu

“Nu ne dam seama ce minune reprezinta viata.”

“Nu ne dam seama ce minune reprezinta viata. E o minune faptul ca suntem purtati pe un glob imens care se invarte de veacuri prin haos. Existenta insasi e plina de atatea  minuni: florile, copacii, frunzele.

Ce bucurie e sa traiesti! Sentimentul acesta de plenitudine, de bucurie, intregeste pe om. Arta ar trebui sa fie numai bucurie. Indeletnicirea artistica e o nevoie fireasca, o necesitate de viata.

Lucrezi asa cum respiri. De aceea nu exista artisti, ci numai oameni care simt nevoia sa lucreze in bucurie, sa cante asemenea pasarilor. Fiecare om ar trebui sa-si gaseasca masura.

Si arta sa fie pe masura omului.”

 

Constantin Brancusi

În gândire există voinţă, dar nu şi în visare.

În gândire există voinţă, dar nu şi în visare. 

Visul, care e spontan, păstrează, chiar în ceea ce e uriaş şi ideal, chipul nostru spiritual: nimic nu-i este mai de-a dreptul şi mai sincer sufletului nostru decât năzuinţele necugetate şi nemăsurate spre  frumuseţile destinului. 

În aceste năzuinţe, mai mult decât în ideile ticluite,raţionale şi rânduite, poţi găsi caracterul adevărat al fiecărui om.

Victor Hugo

Visand primavara

Cu ochii deformaţi de vise, în dimineaţa primăverii, zăresc spre fereastra naturii…

Sunt trecătorul nostalgic de poezie albă, soare înfloritor , vreme caldă şi al meu vis…

 Cerul risipă norii jucăuşi, soarele degajă lumini sidefii, vântul desenează umbre pe îmbobociţii crini, pământul se desfată în proaspăta iarbă… gazele se îmbată de temperaturi gălbui, roua baletează tacticoasă pe frunzele plopilor, parfumul narciselor se-nalţă timorate spre amiază, păpădia încremeneşte în faţa îngâmfaţilor trandafiri, căldura s-amestecă în vârtejuri de praf…

 La amiază un aer greu apasă pământul copt, vântul risipă în şoaptă poveşti triste, soarelui îmbie gâzele la idile, fluturii albi hămăsiţi de lumină urcă pe raze, în curcubeiele de flori albinele-s în mare zarvă iar bondarii adorm pe liniştitele frunze de tei, umbrele se aşează leneşe pe trunchiurile copacilor, statuile încinse aşteaptă tăcute ploi răcoroase, un viscol de petale roz se smulge din noianul de culori al grădinei pe asfaltul cenuşiu…

Timpul şi apa curg molcom ţinându-se de mână ca îndrăgostiţii…

 Noaptea s-agaţă de umerii statuilor, printre nori, luna s-aşează pe gânduri, iar razele sale împrăştie fluturii de noapte înspre stele… polenul rătăcit între staturile de praf îngroapă larma amiezii, rugăciunile bieţilor maci se disipă jalnic în beznă, stoluri de cintezoi se-ndreaptă bezmetici spre cuiburile pline de somn, nufărul îşi visează albul, mireasma nopţii mă urmăreşte pe mine-trecătorul boem, iar printre baladele greierilor ţâşneşte tăcerea mea adâncă şi aceste firave rânduri …

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 36 other followers