Prietenia

 

Credeţi în prietenie?

Da, din toate puterile.

Ce este aceasta?

Asta o ştiu cei care sunt prieteni. Ce este prietenia? Prietenia este confluenţa între iubiri, este o realitate din cer adusă pe pământ, este ceva ce se alcătuieşte din reciprocitate în iubire şi respect. Eu să ştiţi că totdeauna am avut prieteni, de când mă ştiu am avut prieteni, am şi acuma, şi nu puţini, şi sunt foarte bucuros de prieteni.

Sunt într-o măsură oarecare şi o realizare a prietenilor mei care m-au ajutat să cunosc lucruri care prin puterile mele personale n-aş fi putut să le cunosc. Sunt multe cunoştinţe pe care le-am câştigat prin intermediari, prin ajutorul prietenilor mei. Cred într-o prietenie adevărată şi sfântă şi curată şi o recomand din toate puterile mele .

Rămâne ea în veşnicie?

Da.

Dar dacă unul dintre prieteni ajunge în rai şi celălalt în iad?

Nu se poate, pentru că prietenii trebuie să ajungă la acelaşi loc, că-s cam la fel. Cei care-s buni la bine, cei care-s răi la rău, pentru că sunt şi prietenii întemeiate pe răutate. Nu se poate să ajungă unul în rai şi unul în iad.

Să ştiţi că cei care se potrivesc în lumea aceasta se potrivesc şi în lumea cealaltă.

Eu am spus undeva că mi-am programat toate prieteniile pentru veşnicie. De ce? Pentru că, mai înainte de toate, n-are rost să renunţ la ceva pozitiv. În al doilea rând, când ele se realizează prin Hristos, rămân în veşnicie.

În prietenie e ca şi în vasele comunicante: fiecare oferă şi fiecare primeşte. Primeşte ce i se dă şi oferă ceea ce are. 

O întemeietoare a unui ordin călugăresc de ajutorare a nevăzătorilor, Pauline von Malinkrodt, are o deviză: „Iubirea nu calculează şi, mai departe, numai iubirea calculează“. Adică iubirea nu calculează când oferă, ci iubirea calculează când i se oferă, ca să răspundă cu şi mai multă iubire. Acest lucru se întâmplă în prietenie.

Sunt atâţia oameni care spun, şi mai ales eu am posibilitatea să aud spunând: „am avut un prieten şi m-am certat cu el”. Nu se poate! Cum să te cerţi cu un prieten? Ori ai prieten şi nu te cerţi niciodată, ori zici că ai prieten şi te-ai certat cu el, dar asta înseamnă că nu ai avut un prieten.

Iubirea îi apropie pe oameni, dar nu-i angajează la lucruri care nu ţin de prietenie.

„Veniti de luati bucurie” – Parintele Teofil Paraian

Trebuie să învăţăm…

Trebuie să învăţăm să trăim cu noi înşine ca şi cu o mulţime de oameni. Descoperim atunci în noi toate laturile cele bune şi cele rele ale umanităţii. 

Trebuie mai întâi să învăţăm să ne iertăm nouă înşine lipsurile dacă vrem să le iertăm altora.

 Este, poate, una dintre învăţăturile cele mai dificil de învăţat pentru o fiinţă umană, o constat foarte adesea la ceilalţi (şi altădată puteam s-o observ şi în ce mă priveşte, dar şi acum), aceea a iertării propriilor erori, a propriilor greşeli.

Condiţia primară este de a putea accepta, şi de a accepta cu generozitate, însuşi faptul de a comite greşeli şi erori.

Etty Hillesum

Testament

Cand vezi soarele rasarindu-ti in fata, intoarce-te brusc, pentru ca el iti rasare de fapt in spate.Cand ti-e frig, dezbraca-te pentru ca altfel risti sa arzi!Nu da importanta si timp de auz strigatului. Apropie-te alergand de cel care striga.Onoarea nu e de sange ci de inima. Dragostea nu e de femeie ci de nasterea pe care ea o poate indura.Nu se face niciodata seara, decat pentru prosti! Rasaritul stelelor e cu mult mai maret decat rasaritul soarelui.Daca este pacat ca suntem oameni nu este o ispasire faptul ca murim.

Adevarul, care oricum ne este refuzat, e mai putin important decat dragostea, pe care urmeaza abia s-o pierdem. Globul pamantesc este mult prea mic si mult prea neicapator ca sa ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca sa poti gresi intre doua stele unde e loc liber si imens, si intelegere pe masura.

Lumina soarelui este orbitoate, dar atat. Adevarata lumina nu este nici macar cea a stelelor, care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-si mai aduce aminte de sursa ei.N-ai cum sa te feresti de ea.Trupul in care locuiesti e cu mult mai departe decat ti-ai inchipuit departarea.Faptul ca el te doare sau faptul ca el iti da placere, nu are nici o rubedenie cu tine.Afla ca mai apropiat este trupul pietrii de piatra, desi distanta dintre el si ea e infinita, decat clipa pe care o strabati de strabaterea ta in clipa.Fiule, sufletul meu este bucuros ca stii sa citesti. Daca si intelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Daca nu, nu!Adio.

Nichita Stanescu

Despre Invidie

 

Invidiosul nu primeste doctor pentru boala lui si nu poate gasi leac tamaduitor al suferintei, desi Sfanta Scriptura e plina de ele. El asteapta usurarea bolii numai intr-un singur fel : sa vada prabusit pe unul din cei invidiati. Capatul urii lui este sa vada pe cel invidiat , din fericit , nefericit , din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul potrivnici , binefacerile ii imblanzesc. Pe invidios insa, binefacerile mai mult il inraiesc , cu cat invidiosul are parte de mai mari faceri de bine , cu atat mai tare fierbe de ciuda , mai mult se supara si se manie.

Multumind pentru darurile primite si mai mult se catraneste de purtarea binefacatorului. Ce fiara nu intrece invidiosul prin rautatea naravului lui? Ce salbaticie nu depaseste el prin cruzimea lui? Cainii , carora li se arunca o coaja se domesticesc. Leii carora li se poarta de grija se imblanzesc. Invidiosii insa, mai mult se irita cand li se arata ingrijire si atentie.

Ranile invidiei sunt adanci si ascunse si ele nu sufera vindecare , ca unele ce s-au inchis in durerea lor oarba , in ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel invidiat poate sa scape si sa ocoleasca pe invidios , dar invidiosul nu poate scapa de sine insusi. Tu , invidiosule , dusmanul tau este cu tine , vrajmasul ti-e continuu in inima , primejdia e inchisa in adancul tau : esti legat cu un lant neindurat , esti prizonierul invidiei si nici o mangaiere nu-ti vine in ajutor. A prigoni pe un binecuvantat de Dumnezeu si a ura pe cel fericit , iata o nenorocire fara leac.

 

Parintele Arsenie Boca

…arată-mi sufletul tău…

 

Dacă întreb un păgân: „Unde este Dumnezeul tău?” El îmi va arăta statuile sale. Dacă sfărâm aceste statui el îmi va arăta un munte, un copac, o piatră oarecare pe care el a luat-o din albia unui râu şi a pus-o pe un soclu pentru a se prosterna înaintea ei. Vezi, îmi va zice el arătând cu degetul obiectul adorat: „Iată Dumnezeul meu”. Dacă eu râd de piatra lui sau dacă o sparg sau o arunc cu dispreţ, el îmi va arăta soarele sau luna, ori un alt astru. Despre tot ceea ce-i vine în minte şi din tot ceea ce poate arăta cu degetul, el îmi va spune: Iată Dumnezeul meu.

Eu văd soarele înaintea mea şi nu pot să-l rup în bucăţi, nici nu pot să desprind stelele de pe cer, iar păgânul se va crede superior; el poate să-mi arate lucruri vizibile, poate să-mi prezinte prin gesturi ceea ce vrea şi să-mi zică: „Acesta este dumnezeul meu”. Şi întorcându-se spre mine va striga: „Dumnezeul tău unde este?”.
La o asemenea întrebare, eu nu-i pot arăta nimic ochilor lui. Nu aflu în jurul meu decât minţi lipsite de discernământ care strigă împotriva mea; eu nu am nimic de arătat ochilor pe care păgânul îi are pentru văzut.

Acest om nu are ochi pentru a vedea ceea ce eu îi pot arăta în mod real. Aş vrea să plâng pentru asta, să mănânc pâinea mea cu lacrimi, căci Dumnezeul meu este nevăzut, iar interlocutorul meu caută un lucru vizibil când îmi zice: „Unde este Dumnezeul tău?”Dar eu îţi spun: „arată-mi sufletul tău? Pentru ce nu poţi face acest lucru?“ Fiindcă este nevăzut.

Şi totuşi acesta este ceea ce există mai bun în tine. Îmi spui că îţi cunoşti sufletul după acţiunile sale. Foarte bine. În acelaşi fel îl cunosc şi eu pe Dumnezeu. Cel care a făcut tot ceea ce afli valoros în tine însuţi, acesta este Dumnezeul meu.

 

Fericitului Augustin