…lumea-i visul sufletului nostru…

În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu esistă nici timp, nici spaţiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.

Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni , atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne , am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui.

Păcat că ştiinţa necromanţiei şi acea a astrologiei s-au pierdut — cine ştie câte mistere ne-ar fi descoperit în această privinţă !

Dacă lumea este un vis — de ce n-am putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi ? Nu e adevărat că esistă un trecut – consecutivitatea e în cugetarea noastră — cauzele fenomenelor , consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, esistă şi lucrează simultan.

 

Mihai Eminescu – Sărmanul Dionis

Balada anotimpului ales

Nu mi-a rămas în gândurile mele
pustii, de altădată, decât unul:
ce anotimp să-mi poarte amintirea?
Mai bine iarna-mi zic, mai bine iarna.

Copilria mi s-a dus. Cu albul
acoperiş al norilor s-a dus.
Vântul de noapte troienind fereastra.
Am adormit de-atâtea ori visându-l.

Între coline albe unde râul
dormea sub gheaţă, am văzut întâia
mea dragoste.

Şi-n alb, mereu ca lupii
mi-am lăsat urma.

Poate că zăpada
acestei ţări e singura avere
pe care o am; cu mirtul ei albastru
mă va cunoaşte vremea şi cu acelaşi
zbor periodic.

Va îngheţa noroiul 
sub paşii mei, şi mlaştina pierzându-şi
rânjetul verde, se vor stinge-n zare
ciulinii Bărăganului, şi drumul
îşi va dubla distanţele, şi vrăbii
venind ca saltimbancii pe trapezul
soarelui palid, veşnic îmi vor ţine
loc de cuvinte.

Ce-aş putea s-aştept?

Multe am pierdut şi voi mai pierde multe.
Ca un răspuns la orice întrebare
ninsoarea cade repetând mereu:
…mai bine iarna, da, mai bine iarna…

A.E.Baconsky

 

Asta e viaţa !

Viaţa nu se află decît înainte, niciodată înapoi.

Dacă treci prin viaţă lăsînd “uşi deschise” pentru orice eventualitate, niciodată nu te vei putea desprinde de trecut, nici nu vei trăi ziua de astăzi cu mulţumire.

Iubiri sau prietenii pe care nu ţi le scoţi din suflet? Posibilităţi de a te întoarce? La ce bun? Nevoie de explicaţii? Cuvinte nerostite? Tăceri care au invadat cuvintele? 
Dacă le poţi înfrunta chiar acum, fă-o. Dacă nu, lasă-le să se ducă, închide capitolele!

Spune-ţi ţie însuţi că nu le mai vrei înapoi.

Dar nu din mândrie sau orgoliu, ci pentru că TU nu mai faci parte din acel loc, din acea inimă, din acea încăpere, din acea casă, din acel birou, din acea meserie.

Tu însuţi nu mai eşti cel de acum două zile, sau trei luni, sau un an.

Prin urmare, nu există nimic către care să te întorci.

Închide uşa, dă pagina, închide ciclul.

Nici tu nu vei fi acelaşi, nici mediul la care te întorci nu va fi acelaşi, căci nimic nu rămîne imobil sau static în viaţă.

 Pentru sănătatea ta mintală şi sufletească, desprinde-te de ceea ce nu se mai regăseşte în viaţa ta.

Adu-ţi aminte că nimeni şi nimic nu este indispensabil.

Nicio persoană, niciun loc, nicio muncă. Nimic nu este vital pentru a trăi, pentru că atunci cînd ai venit pe lume, ai venit singur.
Este, aşadar, obişnuit să trăieşti cu tine însuţi, şi este o îndatorire personală să înveţi să trăieşti singur, fără acea apropiere umană sau fizică, de care îţi vine atît de greu să te desparţi astăzi.
A te desprinde este un proces de învăţare care, din punct de vedere uman, se poate realiza.

Adu-ţi aminte, nimic şi nimeni nu e indispensabil. 
Este numai obicei, rutină, nevoie.

Deci, închide, încheie, curăţă, aruncă, oxigenează, desprinde-te, scutură-te, eliberează-te.
Sunt multe cuvinte care înseamnă sănătate mintală, şi pe oricare vei alege, te va ajuta să mergi înainte în linişte.

Asta e viaţa ! 

 Paulo Coelho

Viaţa e IUBIRE !

Încerc să scriu pe hârtie cuvintele pe care nu le-am gândit eu, nu le-am auzit nicăieri, ci le-am găsit încrustate în sufletul meu de parcă cel care a trăit înaintea mea, cu acelaşi suflet, le lăsase uitate acolo ca o amintire pentru toţi cei ce urmau să-l găzduiască.

Am găsit aceste cuvinte scrise cu un cuţit pe cerul de plumb al sufletului meu şi nu m-am speriat, nu am fugit de ele, ci le-am acceptat ca şi cum ele ar fi fost cadoul cel mai de preţ pe care îl primisem de la viaţă. Am început să le citesc, să-mi citesc propriul suflet care, lipsit de gând, se încumeta să trăiască singur într-o lume în care toţi oamenii sunt inevitabil legaţi câte doi. Am învăţat limbajul orbilor care, cu mâna întinsă, se mişcă încet pe lângă ziduri căutând puncte de sprijin sau cuvinte.

Am învăţat să cuprind cu mâna tot ceea ce nu puteam cuprinde nici cu ochii, nici cu mintea, adică sensul vieţii scris în sufletul meu, într-un cuvînt, de nu ştiu cine, şi nu ştiu când, scris de o mână nevăzută, într-o ultimă disperare mută.

Din prima clipă am înţeles ce scria: ceva ce semăna a “V”, a “I”, a “S”, a A. “V” de la VIAŢĂ, “I” de la IZBÂNDĂ, “S” de la SPERANŢĂ. Unind aceste litere am înţeles că viaţa e un VIS. Şi am început să caut visul. L-am căutat pe pământ, printre oameni, în cer printre stele, în ploaie, printre stropi. Când am ajuns la soare m-am oprit: visul însemna atunci lumina. Am privit visul, adică lumina, adică soarele. Razele lui m-au orbit. Atunci am înţeles că visul, adică viaţa, nu înseamnă nimic, nimic altceva decât hăul întunecat ce se deschide înaintea orbilor şi prin care ei sunt nevoiţi să păşească, să caute, să iubească.

Am căutat un alt sens, un alt cuvânt: “AŞTEPTARE”. “Viaţa e aşteptare!” – mi-am zis. Şi am început să aştept . Noaptea aşteptam răsăritul, ziua aşteptam apusul. Un alt răsărit, un alt apus… Zilele treceau, iar eu nu făceam decât să aştept. Aşteptam mereu crezând că am găsit sensul vieţii. Eram convinsă, în naivitatea mea, că într-o zi îmi va cădea fericirea în palmă cum cad cerşetorilor orbi banii primiţi de la trecători.Dar am rămas cu mâna întinsă: nimeni nu avea fericire în plus ca să o arunce unui cerşetor ca mine. Atunci am renunţat la aşteptare!

Am căutat următorul cuvânt. Am citit : “CĂUTARE”. Viaţa e căutare!? Am început să caut. Am căutat printre stele, printre ramuri, printre frunze, pe sub pietre. Devenisem un râu de munte care alerga necontenit în căutarea oceanului. Am ajuns foarte repede la oceanul care m-a înghiţit. Simţeam că nu mai exist, că nu existasem niciodată cu adevărat, că tot ceea ce credeam eu că sunt nu era decât un murmur pe care-l acoperise zgomotul valurilor mării…

Cu o ultimă încercare am căutat în ceea ce mai rămăsese din sufletul meu un alt cuvânt, ultimul. “I” de la IZBÂNDĂ, “U” de la UITARE, , “B” de la BEŢIE, “I” de la IERTARE, “R” de la RÂU, “E” de la EXISTENŢĂ . Mi-am reconstituit numele şi viaţa din aceste litere, din acest cuvânt: IUBIRE.

Am citit acest cuvânt de mai multe ori, mai întâi în gând, apoi în şoaptă, apoi cu voce tare. Am început să strig, să mă strig pe mine cu noul meu nume, iar TU, Doamne, auzindu-mă, ai sărit să mă salvezi.

Am inteles că viaţa e IUBIRE !