Îngerii sunt lumina care luminează divinitatea sufletelor noastre,
Îngerii ne vorbesc tuturor… doar ca unii dintre noi aud mai bine.
În timp ce dormim, îngerii poarta conversatii cu sufletele noastre.
Ei inca vin prin cerul din zori cu aripile intinse,
Iar muzica lor cereasca pluteste deasupra lumii obosite.
William Shakespeare
C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi
în mine
mă-nchin luminii voastre, stelelor
şi flăcări de-adorare
îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.
Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută
cu buze reci de gheaţă trupul.
şi-nmărmurit vă-ntreb:
spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?
Pribeag cum sunt,
mă simt azi cel mai singuratic suflet,
şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu – unde.
Un singur rând mi-e rază şi putere:
o, stelelor nici voi n-aveţi
în drumul vostru nici o ţintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea.
Lucian Blaga
Sunt obosit, suflet al meu, prea mult a durat peregrinarea, cautandu-ma pe mine insumi in afara mea.
Dar ratacind printre lucruri, am descoperit omenirea si lumea.
Am gasit oameni.
Si pe tine, suflete, te-am regasit, mai intai in imaginea omului si apoi pe tine insuti.
Te-am gasit acolo unde ma asteptam mai putin.
Acolo, din putul intunecat te-ai ridicat spre mine. Mi te anuntasesi dinainte in vise….
Cartea Rosie – CG Jung
Tin minte tacerile, la fel de bine precum tin minte cuvintele. Poate chiar mai bine. Pe ale mele si pe ale altora.
Unele taceri au fost mute. Altele au fost surde. Unele au fost durere. Altele regasire. Unele judecata. Altele multumire. Cateva extaz.
Unele au tacut pur si simplu. Altele au vorbit. Unele au cantat. Cateva au urlat, de-a dreptul. Acestea ma dor si acum.
Am invatat cu greu lectia de a asculta si ceea ce oamenii nu spun. La un moment dat insa m-ai facut sa imi construiesc o viata paralela, acolo, pe taramul necuvintelor. Imi cladisem o alta viata pe ceea ce oamenii nu spun. Traiam mai mult acolo, fara a avea macar vreo garantie ca interpretam corect necuvintele lor. Dar doar acolo se vorbea limba inimii mele, nu avea cum sa fie gresit. De atunci iubesc tacerea!
Vorbeam prea mult. Privesc inapoi cateodata si as vrea, din nou, sa opresc filmul si sa ii explic omului ce am fost despre frumusetea tainei, despre necesitatea de a vorbi doar cand ai cu adevarat ceva de spus si doar celor ce pot intelege ceea ce ai a spune. Despre cum (te) poti asculta mai bine atunci cand taci. Despre cum cuvintele pot distruge sau pot inalta, dar tacerea aceea binecuvantata si tainica va inalta, de cele mai multe ori. Despre cum Dumnezeu poate fi gasit mai ales in tacere. Despre cum marile iubiri vin in liniste. Si de fapt toate lucrurile mari se intampla in tacere. Despre cum oamenii te iubesc adeseori poate mai mult atunci cand tac. Despre lectia cea mai grea, aceea de a invata sa vorbesti tacand. Dar acum e prea tarziu sa mai schimb ceva din ce am fost. Si poate nici nu trebuie. Poate nu as invia acum prin taceri, daca nu m-ar fi omorat, candva, prea multe cuvinte.
Ma dezlipesc de lumea voastra
De tot ce este îndaratul meu,
De umbrele cu care totdeauna
Am colindat, prin întristari, mereu.
Plec într-o lume noua, undeva
Departe, peste mari-spre nesfârsit.
Nu stiu nici eu unde ma-ndeamna
Destinul care mi-a fost harazit.
Acolo va fi altfel, mai mult soare…
Domnite albe mi-or întinde mana
si-n noaptea calda, parfumata,
Va rasari mai zâmbitoare luna.
Corabia, cu pânzele întinse,
Cu pieptul alb, straluminat, deschis,
Despica apele albastre, zboara
In departare, spre un cer de vis.
Adio, mama! Ramas-bun, prieteni!
Mi-e strânsa inima, îndurerata,
Ca n-am puterea sa va iau cu mine,
Dar tot am sa va chem odata!
Virgil Carianopol
Raza de lumina 