Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


2 comentarii

mărturisire

eu
te-am iubit!
n-am fost o fantezie,
n-am fost un anotimp,
n-am fost doar lut,
n-am fost un chip,
un vis nepetrecut,
n-am fost un nume şi atât;
n-am fost o mască
în culori nătângi
şi n-am fost lacrimi
ce-au vrut să le plângi
şi n-am fost buze
amăgind surâs
şi n-am fost soare
egoist de-apus;
n-am fost pământul
conturând un pas,
n-am fost amarul
unui bun rămas,
n-am fost tăcerea
unui necuvânt,
n-am fost planând
un singur zbor înfrânt;
n-am fost mai mult,
doar ce-am simţit şi simt.
eu…
iartă-mă,
eu numai te-am iubit.

Mirela Câmpan


Scrie un comentariu

Când iubeşti, câştigi întotdeauna.

Iubirea este cea mai profitabilă afacere. 
Când iubeşti, câştigi întotdeauna. 

Mă refer la iubirea autentică, adică atunci când iubeşti din toată inima. 
Când iubeşti cu inima îndoită, când iubirea e amestecată cu gelozie, dominaţie, 
teamă de singurătate sau anxietate de abandon, nu câştigi nici tu,nici celălalt.

Când iubeşti cu adevărat nu ai cum să fii divizat, 
este o contradicţie în termeni. 
E ca şi cumai spune că cercul are coifuri. 
Nu are! 
Doar mintea ta are, pentru că nu s-a armonizat suficient.

Iubirea autentică te face frumos, atrăgător, apt pentru a fi iubit. 
N-ai observat? 

Oamenii care iubesc sunt foarte frumoşi. 

Ceva radiază din fiinţa lor, 
iubirea pe care o emană îi face atrăgători.

Cum ai putea să fii atras de un om neiubitor, din care nu emană nimic? 
Nu ai cum! 

El este gol, o fântână fără apă, la care nu vine nimeni să bea, pentru că nu are ce.

Iubirea înseamnă abundenţă, dăruire, împărtăşire, generozitate. 

Iubirea nu este meschină!

Iubirea nu face calcule contabile, adunări şi scăderi. 

În iubire nu există datorii, reeşalonări,compensări de plăţi.

IUBIREA OFERĂ ŞI APOI UITĂ CĂ A OFERIT! 
Iubirea nu are memorie.

Dacă o întrebi, te întreabă la rândul ei: “Am făcut eu asta? Când oare?”. 
Iubirii îi lipseşte această conştiintă de sine. 

Un om care iubeşte nu stǎ sǎ evalueze: 
“Acum sunt iubitor”. 

Iubirea este acţiunea spontană, cu o minte nedivizată. 

Este curgerea minunată a unui fluviu pe marginea căruia nu stǎ nimeni care să facă ordine.
Cred că aceasta este caracteristica distinctivǎ a iubirii pure.

ÎN lUBlREA ADEVĂRATĂ NU MAI EXISTĂ EU!

De aceea nici nu cred că un om poate iubi un alt om (sau altă fiinţă). 

Un om, cel mult, poate ridica barierele din calea iubirii, 
dându-i voie sǎ se manifeste prin el. 

Când tragi jaluzelele şi în camera ta intră lumină, nu tu creezi lumina. 

Lumina vine de la Soare şi tu doar îi dai voie să intre în casa ta.

Tot aşa cum lumina vine de la Soare, cred cǎ IUBIREA VINE DE LA DUMNEZEU. 

Asta înseamnă că atunci când iubeşti cu adevărat, DUMNEZEU SE EXPRIMĂ PRIN TINE. 

Nu tu iubeşti, ci Dumnezeu iubeşte prin tine.

Cine câştigă aici?

Câştigi tu pentru că ai imensul privilegiu de a fi străbătut de iubirea de Dumnezeu. 
Câştigă celalalt, la care ajunge iubirea lui Dumnezeu. 

Şi, de ce nu, câştigă şi Dumnezeu, care are şansa să se exprime în lumea materiei pentru a o înnobila.

Adrian Nuta


Scrie un comentariu

Orice carte este o sticlă aruncată în mare.

Orice carte este o sticlă aruncată în mare. Scrii mesajul cu greu. Luni şi ani întregi trudeşti asupra frazelor demne de a fi trimise să poarte în lume încărcătura dorită, încărcătură care, la rândul ei, a fost ani şi ani selectată din mormanul de sentimente şi idei, din grămada informă de obsesii.

Îl scrii pentru că eşti convins că un gust nou s-a distilat din zaharurile şi otrăvurile strânse în tine, că un sunet nou s-a desprins din vacarmul de hohote şi de bocete reprimate de smalţul unui zâmbet, de descărcarea unui spasm.

Îl scrii, pentru că de foarte demult, de la începutul adolescenţei, cineva – care locuieşte în tine atât de adânc şi vorbeşte atât de rar, încât nu ştii niciodată dacă mai este acolo şi întrega ta viaţă nu e, de fapt, decât o zbatere pentru a te convinge că mai este acolo – ţi-a mărturisit că tocmai în acest scop ai fost adus pe lume: să-l scrii.

Îl scrii, fiindcă, pentru a-l scrie, ai renunţat la nenumărate bucurii, ai redus fără milă tot ce s-ar fi putut opune, chiar şi numai virtual, acestei operaţii aproape magice, acestui act aproape ocult; ai renunţat, de fapt, să trăieşti pentru ca să scrii, încât, dacă nici viaţa n-a reuşit să te împiedice, ce te-ar mai putea opri să o faci?

Apoi, după ce s-ar părea că ai terminat, citeşti şi reciteşti mesajul – care de la un minut la altul, de la o stare de spirit la alta ţi se pare crucial sau derizoriu, demn de atenţia întregii omeniri sau, dimpotrivă, stângaci şi ridicol, neînsemnat, inutil – şi îl închizi, cu un ultim curaj, între copertele unei cărţi, şi îl arunci în marea de hârtie pe care plutim cu toţii.

Va fi sau nu găsit de cineva, aceasta e întrebarea, şi cel care îl va găsi va cunoaşte limba în care e scris? Şi, dacă va şti să citească, va fi în stare să înţeleagă ce-a citit? Şi, dacă va înţelege, o va face într-un moment în care sufletului va fi poros, dornic să absoarbă, aşteptându-şi într-o blândă feminitate întregirea sau, dimpotrivă, închis şi împlătoşat de orgoliu, suficient sieşi, refractând sigur de el şi deformator de orice gând ce s-a apropiat din afară, orice durere care încă nu l-a atins?

Iar atunci când, în atât de dubitativă tăcere a acestei aşteptări, se ridică un glas anunţând găsirea unui mesaj în mare, totul se suspendă în tine pentru a auzi.

Şi auzi, nevenindu-ţi a crede, un mesaj cu totul necunoscut, şi numele tău repetat şi strigat din om în om. Sunt ani şi ani de când poeţii nu se mai plâng că sunt neînţeleşi, ci că sunt înţeleşi în grabă şi simplificaţi, în entuziasm.

 

Ana Blandiana


Scrie un comentariu

Rondelul crinilor


In crini e betia cea rara:

Sunt albi, delicati, subtiratici.-
Potirele lor au fanatici-
Argint din a soarelui para.

Desi, când atinsi sunt de vara,
Mor palcuri sau mor singuratici,
In crini e betia cea rara:
Sunt albi, delicati, subtiratici.

In moartele vremi, mă-mbatara,
Când fragezi, si primavarateci,
In ei mă sorbira, extatici,
Si pe aripi de rai mă purtara
In crini e betia cea rara.

Alexandru Macedonski



Scrie un comentariu

Atitudinea este totul

Cu cât trăiesc mai mult cu atât îmi dau seama de impactul pe care-l are atitudinea în viaţă. Pentru mine, atitudinea e mai importantă decât lucrurile în sine.

E mai importantă decât trecutul, decât educaţia, decât banii, decât circumstanţele, decât eşecul, decât succesul, decât ceea ce cred sau gândesc alţii. 

E mai importantă decât imaginea, harul sau talentul. Atitudinea poate aduce un câştig sau o pierdere pentru o companie, pentru o biserică, pentru un cămin. Este remarcabil faptul că avem puterea de a alege atitudinea pe care vrem să o adoptăm într-o anume zi. 

Nu ne putem schimba trecutul; nu putem schimba faptul că oamenii acţionează într-un anume fel. Nu putem schimba inevitabilul. Singurul lucru pe care-l putem face, e să jucăm singura carte pe care o avem, şi anume, cartea atitudinii…

Sunt convins că viaţa înseamnă 10% fapte, şi 90% modul meu de areacţiona faţă de ele. 

La fel e şi cu tine. Atitudinea noastră este în responsabilitatea noastră.

Charles Swindoll


Scrie un comentariu

Inaltarea in iubire

Inaltarea in iubire este un proces spiritual.
Caderea in iubire este un proces biologic.

Biologia este oarba. De aceea se spune ca iubirea este oarba. Iubirea de care vorbesc eu nu este insa oarba si poate fi cu usurinta practicata de oricine. Nu trebuie decat un mic efort…

Iubirea trebuie sa se nasca din tacere, din luciditate, din meditatie. Ea nu inlantuie niciodata. Cum ar putea crea iubirea niste catuse pentru persoana iubita? Dimpotriva, ea confera libertate din ce in ce mai mare. Cu cat iubirea devine mai puternica, cu atat mai mare devine aceasta stare de libertate; cu cat mai mult accepti persoana partenerului asa cum este, nu mai incerci sa schimbi aceasta persoana.

Una din cele mai dramatice probleme ale lumii in care traim se datoreaza faptului ca indragostitii incearca sa schimbe persoana pe care o iubesc. Ei nu inteleg ca daca aceasta se va schimba, iubirea lor va disparea, caci ei s-au indragostit de ea asa cum arata acum, nu intr-o alta ipostaza.

Inaltarea in iubire iti permite sa intelegi ca fiecare are dreptul la propriul sau teritoriu, pe care tu nu ai dreptul sa-l incalci.

Daca iubirea echivaleaza cu libertatea, necesitatea despartirii dispare. Ideea separatiei apare numai atunci cand vezi ca te transformi intr-un sclav, caci nimanui nu-i place sclavia.

Atunci cand se despart, fostii iubiti devin de multe ori dusmani. Ciudat mod de a-ti arata recunostinta. Cei doi ar trebui sa ramana prieteni. Cand iubirea se transforma in prietenie, sentimentele de vinovatie dispar, la fel ca si senzatia ca ai fost inselat, exploatat. In realitate, nu se pune problema de exploatare. Pur si simplu, ati fost orbit de energia biologica.

Eu vorbesc de alt tip de iubire. Aceasta nu se incheia intr-o relatie de prietenie, ci incepe printr-o asemenea relatie. Ea incepe in tacere, in luciditate. Aceasta iubire este propria voastra creatie, deci nu este oarba.
O asemenea iubire poate dura de-a pururi, devenind din ce in ce mai profunda.

Sensibilitatea ei este imensa. Cel care practica acest tip de iubire simte nevoia partenerului inainte ca acesta sa inceapa sa vorbeasca. Am cunoscut personal cateva cupluri (un nr foarte mic ce-i drept) care nu au cazut in iubire, ci s-au inaltat pe aripile ei. Cel mai miraculous aspect mi s-a parut faptul ca acesti oameni nu mai trebuiau sa isi vorbeasca. Daca barbatului ii era sete, iubita ii aducea apa, fara ca el sa ceara acest lucru. Totul se desfasura prin sincronicitate. Daca persoanei iubite ii era sete, la fel trebuie sa-ti fie si tie. Transferul de idei si senzatii se produce instantaneu. Cuvintele nu mai sunt necesare. Jocul energiilor este direct; nu mai are nevoie de limbaj.

O asemenea iubire nu asteapta nimic de la celalalt. Ea ii este recunoscatoare ca acesta accepta ce are ea de oferit. Nu se simte amenintata, pur si simplu pentru ca nu exista nici o amenintare la adresa ei.Intr-o asemenea iubire, sexul se poate intampla sa apara spontan, dar apoi va disparea cu lunile, iar in final va disparea cu totul. De altfel, chiar si atunci cand se produce, el nu mai are nimic sexual. Este doar o maniera de a fi impreuna, de a fuziona cu celalalt,un efort de a atinge profunzimea celuilalt. Sexualitatea nu mai are nimic de-a face cu reproducerea biologica.

Osho


Scrie un comentariu

Să nu mai depinzi emoţional de nimeni…

A avea încredere în curgerea armonioasă a realităţii, a te oferi necunoscutului cu inima deschisă şi fără teamă, înseamnă a renunţa la control, adică la Eu.

Aceasta cred că este iubirea în sensul ei cel mai înalt, o încredere completă şi conştientă în ceea ce te depăşeşte şi în acelaşi timp se naşte din tine, infinitul proces de echilibrare a lumii pe care îl conţii şi care te conţine.

Îmi vei spune că, dacă un obiect de ataşament dispare, poţi oricând căuta altul. Aşa este. 

Dar ţi se pare că asta rezolvă problema sau o prelungeşte? 
Astăzi te cramponezi de o femeie, mâine de alta. În copilărie te agăţai de tatăl tău, acum te agăţi de iubitul tău.
Atitudinea ta este aceeaşi. 

Fericirea ta pare a veni tot timpul din altă parte. Până când vei persista în acest tipar?

N-ar fi mai frumos să poţi spune: 
“Mă bucur enorm să fiu cu tine. Eşti liber să pleci când doreşti şi de aceeaşi libertate dispun şi eu”?

Dacă tu alegi să pleci, doar pentru a reveni mai târziu sau definitiv, eu nu sufăr pentru că nu tu mă făceai fericit. 

Cu tine IMPARTASEAM fericirea. 
Eu eram deja fericit şi asta nu avea nici o legătură cu tine.
Ce încântare ar fi să poţi trăi astfel! 

Să nu mai depinzi emoţional de nimeni, să călătoreşti prin viaţă fără să te agăţi ca scaiul, să nu mai pretinzi nimănui să te facă fericit.

Este ca atunci când, în relaţia cu o altă persoană, parcă ai asculta un cântec fermecător. 

În relaţia cu altcineva, un alt cântec se trezeşte în inima ta. 
Şi dacă nu eşti în relaţie cu nimeni, ceva continuă să cânte în tine.
Tu eşti un vast repertoriu. 
Înăuntrul tău există mii de cântece. 
Marea problemă este că nu eşti conştient. 
Tu crezi că eşti gol şi că altcineva creează cântecul în tine. 

Asta este iluzia.
Asta este condiţionarea. 
Nu ţi-a spus sau nu te-a ajutat nimeni să descoperi ceea ce conţii. Urechile tale sunt astupate. Nu auzi nimic când eşti singur. Ai dopuri. 
Ce vrăjitorie uluitoare! Să conţii toate cântecele şi să crezi că eşti gol. 
Nu este asta ignoranţă?

Greşeşte filosofia indiană când afirmă că rădăcina suferinţei este Avidya (ignoranţa)? 

Nu ignoranţă în sensul că nu ai anumite cunoştinţe, ci în sensul că îţi ignori/ adică nu eşti conştient de natura ta reală. 
Natura ta reală este încântătoare, este plină de cântece. 
Dar tu te-ai închis în Eu şi aştepţi un trubadur.
Iată ce criteriu îţi ofer: dacă nu poţi fi fericit atunci când eşti singur, atunci nu vei fi fericit nici cu altcineva.

Iar ca să te bucuri de tine, trebuie să te cunoşti. 
Adică să îţi descoperi Sinele, să intri în contact cu el.
Este ceea ce faci în fiecare noapte, doar că nu o faci conştient. 
În fiecare noapte, tu te retragi din ceea ce îţi imaginezi că este lumea în Sinele tău. 
Şi nu iei pe nimeni cu tine! 
Eşti singur! 
Oricât de mult ai iubi pe cineva, oricât de mult ai ţine la cineva, îi spui frumos “Noapte bună” şi te culci.

 

Adrian Nuta