„Tudor Muşatescu spunea: Să nu te întrebi niciodată de ce te iubesc. S-ar putea să nu-mi dai dreptate. Cum va «suna» parafraza: Să nu te intrebi niciodată de ce nu te iubesc. S-ar putea să-mi dai dreptate”, întreabă un cititor al nostru? Înainte de a comenta parafraza, aş vrea să spun că „fraza” lui Muşatescu este spirituală în cel mai profund înţeles al spiritualităţii şi asta pentru că, într-adevăr, motivele înţelese şi conştiente ale iubirii pot fi atât de surprinzătoare şi de abstracte sau… banale, uneori, precum şi atât de subiective, încât însuşi subiectul iubirii să nu le recunoască.
Atunci când spui „să nu te întrebi niciodată de ce te iubesc” spui „eu iubesc” şi asta-i îndeajuns. Asta-i îndeajuns pentru oricine iubeşte. Motivele vin din minte, sunt parte a Eului omenesc, pe când iubirea, prezenţa ei provine din Eul Divin. Tocmai pentru că iubirea nu are a face cu Egoul, nu are nici explicaţii. Toate motivele, toate explicaţiile sunt simple percepţii, care ar putea fi orice altceva, dar nu iubire.
Iubirea este acauzală. Iubirea autentică nu are motive. Sufletul iubeşte pur şi simplu. Mintea, însă, nu iubeşte. Şi, prin aceasta, trecem la parafraza „să nu te întrebi de ce nu te iubesc. S-ar putea să-mi dai dreptate”. Şi eu spun „da” se poate să-ţi dau dreptate dacă mă privesc şi mă judec pe mine însămi cu ochii Egoului, cu ochii şi cu gândurile mele omeneşti. Ai văzut vreun om care să nu-şi reproşeze lui însuşi nimic? Ai văzut vreun om care să nu se poată recunoaşte în dimensiunile lui omeneşti suficient de mult încât să fie probabil ca, atunci când altul să vadă dimensiunile acestea, să nu se ruşineze, poate chiar să se blameze pe sine, să se autoacuze, or să recunoască, măcar, că şi „el a păcătuit”?
Pilda lui Iisus cu „piatra” este crucială pentru a înţelege Eul omenesc, pentru a ne accepta pe noi înşine în dimensiunea umană şi a ne reţine pietrele de câte ori privim către altul, nu-l iubim şi găsim în asta o scuză pentru lipsa noastră de iubire. Dacă nu mă iubeşti, nu-i problema mea! Problema mea este atunci când eu nu iubesc. Dacă nu iubesc, am probleme. Simplul fapt că spun „nu te iubesc” înseamnă că spun „eu nu sunt conectat la Sinele meu Divin. Eu sunt în contact cu Omul din mine şi prin ochii acestui om te privesc, te judec, poate chiar am dreptate, s-ar putea să-mi dai dreptate şi tu”.
Iubirea priveşte prin ochii sufletului şi ai Eului divin. Egoul priveşte cu ochii minţii şi ai percepţiei omeneşti. Muşatescu vede fiinţa iubită cu ochii sufletului, dar tu parafrazezi pentru ochii Egoului. Asta-i tot. Asta-i tot ce facem cu toţii când iubim şi când nu iubim sau ni se pare că nu iubim. Suntem în Hristos în iubire şi în Om prin lipsa iubirii. Şi-i deosebit de simplu să ştim singuri, fără nici un terapeut, fără nici un ajutor unde ne aflăm în fiecare moment.
Cu ce ochi privim lumea, din care parte a fiinţei noastre vedem, gustăm, auzim, visăm sau trăim. O fiinţă pe care o priveşte un om poate arăta urâtă, hidoasă, lipsită de inteligenţă, banală sau aberantă. Mintea vede cu ochii percepţiilor, mintea vede prin ochii experienţelor trecute şi, când face aceasta, ea observă în celălalt ceea ce a văzut în experienţele trecute. Nu pe mine mă vezi cu mintea, nu pot fi eu ceea ce vezi prin fereastra experienţelor tale din trecut.
De aceea eşti responsabil pentru felul în care mă percepi şi, cu atât mai mult, eşti responsabil pentru lipsa ta de dragoste, căci prin ea spui că nu eşti în contact cu Eul tău divin. La acel nivel, noi ne iubim cu toţii. La acel nivel, nu avem nici un conflict şi nu ne putem răni unii pe alţii. La acel nivel, nu ne despărţim niciodată şi nici nu ne întâlnim, căci suntem unul.
Poate că asta sună nefiresc, dar sunetul nefirescului răsare tot din Eul omenesc, singura instanţă repsonsabilă pentru ceea ce numim „absenţa iubirii”. Sufletul nostru vede sensul şi frumuseţea oricărei experienţe, inclusiv a celor în care ni se spune „eu nu te iubesc şi meriţi să nu te iubesc”. Sufletul le spune da şi experienţeleor dureroase, pentru că el ştie că ele sunt reale doar la nivelul Eului omenesc.
În profunzime, însă, absenţa iubirii este o iluzie. Şi, pentru a înţelege asta, avem nevoie ca, măcar în anumite momente să ne putem depăşi Egoul şi să trăim iubirea, aşa cum am descris-o aici. Fără trăire, citim cuvinte, presupunem, trecem prin intelect şi prin raţiune, dar… iubirea surâde cu răbdare din alt tărâm…
Maria Timuc
Raza de lumina 