Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Un comentariu

Primăvară

tumblr_lyr1jqleDq1qaliyzo1_500

A cunoaşte. A iubi
Înc-o dată, iar şi iară
a cunoaşte-nseamnă iarnă
a iubi e primăvară.

A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.

A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul? Ce te-ndeamnă?
A cunoaşte – ce înseamnă?
A iubi – de ce ţi-e teamă?
printre flori şi-n mare iarbă?

Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare şi ardoare
de albine re-ncarnate.

Înc-odată, iar şi iară,
a iubi e primavară.

Lucian Blaga


Scrie un comentariu

Sufletul si Mintea

Se aseaza Sufletul la masa…, cu un gram de nebunie si speranta si deschis spre orice, dispus sa zambeasca toata ziua, sa se bucure de tot ce e in jur, sa savureze fiecare privire aruncata spre realitate cu juramantul ca va ramane prezent in tot ceea ce face.

Apoi apare Mintea. Se aseaza elegant la masa cu o siguranta si o gratie greu de descris. A lucrat mult la imaginea sa, doar are atatia ani in spate, si-a calculat fiecare miscare, si-a pregatit fiecare sablon pe care il pune peste fiecare mutare in parte si anticipeaza toate miscarile Sufletului. Analizeaza fiecare tresarire, pentru ca ea stie intotdeauna ce e de facut. Cauza si efect – mandra de ea, mereu are dreptate.

Vedeti voi, Sufletul accepta ca nu exista trecut si viitor, accepta prezentul si faptul ca niciodata nu stie ce o sa urmeze, abandonandu-se necunoscutului. Este prezent in fiecare clipa si se bucura detasat de toate. La fiecare mutare optimista a Sufletului, Mintea contraataca cu un sablon pe care il utilizeaza de cand se stie. Pentru ca are experienta, pentru ca mereu trecutul a fost cel mai bun invatator si stie ca nu are cum sa dea gres.

M-am saturat!!! Azi vreau sa ii dau sah mat Mintii! Vreau sa nu mai las Mintea sa anticipeze nimic. Vreau sa accept ca nu stiu nimic, vreau sa fiu deschisa la nou… Vreau sa-mi asum fiecare traire altfel decat am facut-o pana acum.

Haideti astazi sa incercam sa facem lucrurile altfel, sa iesim din confortul creat cu atata rabdare … Eu vreau sa renasc, sa castig partida.

Eckhart Tolle


Scrie un comentariu

Pasărea Măiastră

pasarea-maiastra

“Spre imensitatea văzduhului” – aceasta este Pasărea mea.
Copil fiind, am visat totdeauna că aş fi vroit să zbor printre arbori, spre ceruri.
De 45 de ani port nostalgia visului acestuia şi continuu să creez Păsări măiestre.
Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul…
Nu cred că voi putea izbuti vreodată…
Dumnezeirea este pre­tutindeni;
şi când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, şi când te simţi umil,
şi când te dăruieşti.
Divinitatea rămâne în opera ta; ea este magică…
Ei bine, o doamnă de la New York, care a simţit într-adevăr acest lucru,
a plâns şi a îngenuncheat în faţa uneia dintre Măiestrele mele.

Constantin Brancusi


Scrie un comentariu

Întotdeauna oameni

tumblr_mis9id4e681rpe0jco1_500

întotdeauna căutăm ceea ce ne lipseşte 
şi renunţăm la ceea ce ne lipseşte mai mult 
întotdeauna privim mai departe 
şi reuşim să fim cu-atât mai departe 
de noi înşine 
întotdeauna sperăm la ceva mai bun decât azi 
şi mâine vom fi căutători de comori în trecut 
întotdeauna facem aceleaşi greşeli 
şi găsim întotdeauna o scuză: 
a greşi e omeneşte şi totuşi 
întotdeauna ni se arată o cale spre adevăr 
şi cochetăm mereu cu minciuna 
întotdeauna suntem romantici 
şi până la urmă ne plictisim de atât romantism 
şi suntem pragmatici până la 
înalta trădare 
ne vindem sufletele şi ne culcăm pe laurii 
nimicniciei 
întotdeauna fugim 
de ceea ce ne poate atinge 
de ceea ce ne poate face mai slabi 
întotdeauna ne este frică de moarte 
şi frica ne taie elanul în mici respiraţii 
întotdeauna muncim 
peste programul lui dumnezeu 
întotdeauna spunem întotdeauna 
şi niciodată nu încercăm 
să fim veşnici.

Ionuţ Caragea


Un comentariu

Acum ştiu, am aflat şi eu…

tumblr_mi4um0hHkX1rxilz2o1_1280

Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart, este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul.

Acum ştiu, am aflat şi eu…

Nicolae Steinhardt


Un comentariu

Îmi port pustiu prin noapte pasul meu

images (1)

Îmi port pustiu prin noapte pasul meu
Pe drumul cu pietriş lucind la stele.
S-apleacă peste lume Dumnezeu
Şi stau de vorbă stelele-ntre ele.

Solemn e cerul, minunat mereu!
Pământul doarme-n ceaţă azurie.
De ce mi-e sufletul atât de greu?
Aştept ceva? Păreri de rău să fie?

Păreri de rău? De ce? În van sunt toate!
Şi de la viaţă ce-aş mai aştepta?
Vreau numai linişte şi libertate.
S-adorm adânc, s-adorm, să pot uita!

Dar nu vreau somnul de mormânt să-mi fie!
Să dorm pe veci şi totuşi pieptul meu
Să fie încă plin de vlagă vie
Şi să se-nalţe răsuflând mereu.

Şi zi şi noapte-auzul să-mi dezmierde
Un cântec de iubire lin şi clar
Şi să foşnească-ntr-una, veşnic verde,
Deasupra frunţii mele un stejar.

Lermontov Mihail Iurievici


Scrie un comentariu

Ploaie să fie sărutul nostru…

ploaie de vara 3

Inceputul acesta solemn mă irită puţin. Nu puteam scăpa de luciditate. (Şi o iubeam, Dumnezeule, cât o iubeam). Mi se părea că va fi o scenă din romane, din baladele acelui ev mediu indian, cu dragoste legendare şi demente. Purtam cu mine spaima şi superstiţiile unei întregi literaturi, pe care, dacă nu o citisem, o văzusem evoluând lângă mine, în adolescenţă şi în cei dintâi ani ai tinereţii. Mă stingherea, ca pe orice civilizat (eu care credeam că mă pot dispensa de civilizaţie, o pot dezrădăcina din mine), fiece gest solemn, fiece cuvânt responsabil, fiecare făgăduinţă.

Maitreyi continuă, totuşi, cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pământului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtând inelul şi făgădui.

– Mă leg pe tine, pământule, că voi fi a lui Allan, şi a nimeni altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui – ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierbilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a musonului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu maică mi l-ai adus aproape.

O ascultam tot mai fascinat, până ce nu i-am mai putut înţelege cuvintele. Vorbea o bengaleză de prunc, simplificată, aproape cifrată. Auzeam sunetele, ghiceam pe ici pe colo câte un cuvânt, dar îmi scăpa tâlcul acestei incantaţii. Când a tăcut, parcă mi-era teamă s-o ating, într-atât mi se părea de fermecată, de inaccesibilă. A vorbit tot ea întâi. (Rămăsesem cu o mână pe genunchi şi cu cealaltă palmă apăsată pe pământ, parcă mă legasem şi eu, printr-o magie a gestului.) […]

Mircea Eliade – Maitreyi (fragment)