Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


3 comentarii

Zile senine

Nu printr-o mare iubire,
Nu prin bogăţie, prin onoruri din anii maturităţii, prin victorii în politică sau în război,
Vei avea zile senine.
Dar, pe măsură ce viaţa se duce şi toate furtunoasele pasiuni se potolesc,
Pe măsură ce splendide, vaporoase, tăcute culori acoperă cerul de seară,
Pe măsură ce blândeţea, liniştea şi bogăţia spiritului, ca un aer proaspăt şi îmbălsămat, îţi umplu viaţa,
Pe măsură ce zilele se îmbracă în lumini patinate şi merele coapte atârnă, obosite şi leneşe, pe crengi,
Sosesc cele mai liniştite şi mai fericite zile dintre toate,
Liniştitele şi fericitele zile senine.

 

 

Walt Whitman


Scrie un comentariu

Lauda irealitatii

Sunt, totusi, dintre cei care se simt comod in irealitate, doarece irealitate e mai docila, ma asculta, ma menajeaza, si pot s-o modelez dupa voia mea, pe cand realitatea e de atatea ori refractara, intransigenta sau chiar necrutatoare.

In plus, in irealitate tot ce ai gresit poate fi mai usor de suportat, erorile nu se platesc si uneori chiar te poti lauda cu ele, pe cand in irealitate lucrurile se petrec de obicei cu totul altfel. E adevarat ca exista un mic inconvenient in faptul ca e greu sa te consolezi cu fericiri ireale. Si vin intotdeauna momente cand esti gata sa dai tot universul tau de himere peste care esti monarh absolut pentru o mansarda in care nu domnesti decat daca stii sa fii in acelasi timp si vasal.

Dar sa nu fiu ingrat. Irealitatea a fost extrem de intelegatoare cu nevoile mele. Ea a fost intotdeauna aproape de mine cand, in realitate, prietenii m-au parasit. Si cand nimeni nu mi-a intins mana, irealitatea mi-a oferit toate darurile. Ea nu mi-a refuzat nimic din ce i-am cerut. Am vrut sa ma visez Don Quijote, irealitatea m-a lasat sa ma visez Don Quijote. Am vrut sa imi iau revanse iluzorii, mi-am luat revanse iluzorii. N-a existat un singur lucru pe care sa-l fi cerut irealitatii si pe care ea sa mi-l fi refuzat.

Am cutreierat Spania, am ajuns la Polul Nord, adica peste tot acolo unde am dorit sa ajung si unde realitatea nu mi-a oferit nici o sansa. Am privit cum cumpana dreptatii sta in perfect echilibru. Am vazut cum nimeni nu-si face rau decat siesi si ca omul este, in orice imprejurare, visul suprem al naturii.

 Singurul lucru care ma incurca e ca prea des n-am cui spune toate acestea. Irealitatea nu ma poate ajuta oferindu-mi pe cineva care sa ma asculte. Acest lucru nu-l putem cere decat realitatii.

Octavian Paler


Un comentariu

Dragostea e sufletul însuşi…

Dragostea e sufletul însuşi.

 E de aceeaşi natură.

Dragostea e o scânteie divină, ca şi sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare.

E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge.

Îl simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.

Victor Hugo


Scrie un comentariu

Să intri într -o carte şi s-o închizi după tine

să fii în stare să fii unul sau altul din lucrurile
care stau, se mişcă, în jur – lucru putînd să însemne
şi lucrare – să fii în stare să fii lucrarea mîinilor tale,
a minţii tale, să fii de pildă închipuirea pe care ţi-o faci
despre o fiinţă – care există, pe care o vedeai
uneori foarte des – închipuirea despre unele împrejurări
în care acea fiinţă joacă un rol – ca într-o ştiută
piesă de teatru – să fii tu însuţi o întîmplare cu ea,
şi cu alte fiinţe – în care, în lumină,
se mişcă mai mulţi în jurul ei, şi ea
îl împinge cu vîrful piciorului pe cîinele
care dormea sub scaun – poţi să-ţi spui că ai fi în stare
cu adevărat să fii tu însuţi, o clipă, o vreme,
viaţa ei – şi să-ţi spui că ea ştie
asta – că ştie că atunci ar intra în carte,
cu toată viaţa ei, şi fiinţele care-i sînt
ei lumea – ar intra în fiinţa ta ca într-o carte
pe care tu n-o citeşti – s-o laşi deschisă, s-o închizi,
s-o pui în raft, şi s-o uiţi.
Mircea Ivănescu


Un comentariu

Prin orice pot cădea în lumea asta…

Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu.

Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau cu indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singuratatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru că în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură.

Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adâncimilor. Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen.

Dar cine poate avea o iubire atât de mare?

 


Emil Cioran – Pe culmile disperarii