Restul e iubire…

„Am incercat nu demult,sa definesc ceea ce imi place sa numesc morala muntilor. Si afirmam ca muntii despart ca sa apropie;ei te obliga sa taci pentru a gasi cuvintele cele mai potrivite,ceea ce nu e putin lucru intr-o lume zgomotoasa…daca ar fi o copilarie sa judecam caracterele dupa altitudinea la care s-au format, in ce ne priveste intelegem de ce nu prea stim sa fim degajati.

Obisnuiti cu intimitatea tacuta a muntelui,ne hotaram greu sa iesim din rezerva si nu ne marturisim usor sentimentele.Preferam sa iubim,decat sa facem declaratii de dragoste.Si devenim,brusc,timizi pe orice scena unde hohotesc reflectoarele.Sa nu fim judecati,prin urmare,ca nu avem destula jovialitate si nici laudati ca luam in serios orice fleac.Dupa cum nu e vina noastra ca suntem,in genere,zgarciti in lucruri marunte si risipitori in cele ma mari….

Am platit pentru fiecare floare si pentru fiecare bucurie.Dar pentru a ne dovedi noua insine ca ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre,uneori suntem gata sa pierdem totul.Defapt,calitatea noastra principala este ca nu ne jucam cu vorbele,iar defectul nostru principal,ca am transformat asta in orgoliu.Provocat sa rada,un om de la munte iasa stingherit din adancul sau de tacere.

Obisnuit sa taca,el considera rasul,cand nu e exploziv,indecent.Cu alte cuvinte,nu stim sa fim dezinvolti.De cele mai multe ori incercam , nu reusim decat sa fim stangaci,suradem fortat si se vede ca nu suntem in apele noastre…Restul e iubire.Si nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii.Nu poti sa reprosezi unui om ca nu are noroc.”

„Rugati-va sa nu va creasca aripi” de Octavian Paler

Reminiscenţe

Ne uităm la nori
Şi spunem că seamănă cu-o turmă de oi.
Tresărim speriaţi când vedem lupul
În cartea de zoologie.

Alteori ne apucă un dor de munte
Atât de puternic, încât
Vedem cum începe să crească iarba grasă
Pe birouri.

Sunt gânduri care continuă să ne sosească
Pe vechea noastră adresă,
Pentru că fiecare dintre noi suntem
Ciobanul care şi-a pierdut oile
În subconştient.

Marin Sorescu

E bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori…

„- E bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori. Eu, unul, sunt tare bucuros că m-am împrietenit cu o vulpe.
„Nu-şi dă seama de primejdie, mi-am spus. Lui niciodată nu-i e foame şi nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare…”
El însă s-a uitat la mine şi mi-a răspuns chiar la ceea ce gândeam:
– Şi mie mi-e sete… să căutăm o fântână…
Mă încercă o moleşeală: n-are nici un rost să cauţi o fântână, la voia întâmplării, prin pustiul fără de sfârşit. Cu toate acestea, pornirăm la drum.
Şi-am mers astfel ore de-a rândul, tăcuţi, până când se lăsă noaptea şi începură să se-aprindă stelele. Eu le zăream ca prin vis, căci din pricina setei mă cuprinsese o uşoară ameţeală. Cuvintele micului prinţ îmi jucau în minte:

– Adica şi ţie ţi-e sete? l-am întrebat.
El însă nu mi-a dat răspuns la întrebare. Atât a zis:
– Apa mai poate fi bună şi pentru suflet…
Nu înţelegeam ce vrea să spună, dar am tăcut… Ştiam prea bine că nu trebuia să-i pun întrebări.
Ostenise. Se aşeză. M-am aşezat şi eu alături. Şi, după o tăcere, mi-a mai spus:
– Stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede…
I-am răspuns: „De bună seamă”, şi m-am uitat, fără să spun nimic, la undele nisipului bătut de lună.
– E frumos pustiul, adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi cu toatea astea, ceva străluceşte în liniştea lui…
– De aceea e frumos pustiul, zise micul prinţ, fiindcă undeva ascunde o fântână…
Am fost uimit că înţeleg deodată tainica strălucire a nisipului. Pe vremea când eram copil, locuiam într-o casă străveche şi legenda spunea că acolo s-ar afla ascunsă o comoară. Bineînţeles că nimeni nu i-a dat de urmă niciodată, poate nici n-a căutat-o nimeni. Ea însă fermeca întreaga casa. Căci în adâncul inimii ei, casa mea ascundea o taină…
– Da, i-am spus eu micului prinţ, fie că e vorba despre o casă, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le dă frumuseţe rămâne nevăzut.
– Mă bucur, zise el, că eşti de aceeaşi părere cu vulpea mea.
Cum micul prinţ adormi, îl luai în braţe şi pornii din nou la drum. Eram înduioşat. Mi se părea că port o gingaşă comoară. Mi se părea chiar că niciodată pe pământ nu se aflase ceva mai gingaş. Mă uitam, în lumina lunii, la fruntea-i palidă, la ochii lui închişi, îi priveam şuviţele de păr ce-i tremurau în vânt şi mă gândeam: „Ceea ce văd eu aici nu e decât învelişul. Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut…”
Cum un surâs uşor aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea ce mă înduioşează atât de mult la acest prinţ adormit e credinţa lui faţă de o floare, e icoana unei flori ce străluceşte înlăuntru-i, ca flacăra-ntr-o lampă, chiar şi atunci când doarme… Şi bănuiam în el o gingăşie şi mai mare. Trebuie să ocrotim cu grijă lămpile: orice adiere e în stare să le stingă…
Şi tot mergând aşa, am dat, în revărsatul zorilor, peste fântână.”

 

Micul Print – Antoine de Saint – Exupery

Marile adevăruri…

 

“Marile adevăruri – şi singurele care contează, dealtfel – sunt găsite la întâmplare. Moartea, dragostea, primăvara sau toamna lăuntrică, toate acestea le întâlnim şi le cunoaştem la întâmplare. Nu numai atât. Se întâmplă, chiar, că trece multă vreme până să înţelegem că le-am cunsocut. Sunt atât de cenuşii, de umile, de cotidiene – încât nici nu le băgăm în seamă. Conştiinţa noastră este atrasă mai mult de adevărurile catastrofice, violente, sumare, agonice – căci asemenea adevăruri siluesc şi se cer siluite, ele exaltă vertiginos carnea şi duhul, ele sunt revelate prin experienţe dramatice, cu o dramaturgie bogată şi o punere în scenă meşteşugită.

Dimpotrivă, adevărurile găsite la întâmplare nu au nimic demonstrativ şi dramatic. Le descoperim deodată în suflet, fără să ştim cum au ajuns acolo. Ele sunt, şi nu poţi spune nimic altceva despre ele decât că sunt.Te pomenesti cu o vara trosnind de rod , cu o vara intreaga in suflet – si te intrebi de unde ai gasit tu bogatia aceastanemeritata in intelegere, in munca, in bucurie.Vara! iata un adevar gasit la intamplare, si care pretuiesta mai mult decat toate adevarurile ”tragice”(care nu sunt tragice)”.

 

Mircea Eliade

În loc de prefaţă

N-am fost nici ieri,
Nu sunt nici azi,
Şi nu voi fi,
Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte,
Nimic din ce vor crede poate
Cei câţiva cititori de carte –
Naivii care-mi vor citi
Volumele numai pe jumătate…
Volumele-mi de versuri, cumpărate
Împrumutate,
Sau furate!…

N-am fost aşa precum se spune
Şi nu sunt nici aşa cum sunt –
Nu sunt nici foc,
Nici ploaie
Şi nici vânt!…
Nu sunt nimic din ce-aş putea fi pe pământ…
Nu sunt decât un strop de vorbe bune,
Ce-aştept un cititor cinstit să mă răzbune
Şi să m-arate lumii cine sunt!…

N-am vrut să fiu volumul ideal
Cu sute de ediţii repetate –
Volumul voluptăţilor mărunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Şi greoi –
Un titlu cât o listă de bucate,
Iar filele cu text aproape goale,
Ca dictatorii, fără osanale,
Ca boul Apis, fără pată-n frunte,
Ca Grigorescu, fără „car cu boi”,
Sau ca Mihai Viteazul, fără cal!…

Sunt un volum ce n-are titlu încă,
Deşi există-n mine tipărit –
Volum unic, ce trebuie citit
Rând după rând
Şi tot aşa, la fel,
De la-nceput şi până la sfârşit –
Până se va-nţelege ce daltă de oţel
Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă
Atunci când titlul meu va fi găsit!…

Ion Minulescu

Cu multumiri, Alexandrei Svet