Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


2 comentarii

…caut… sensul vietii…

Gandurile mele ratacesc aiurea, iar sufletul colinda si el prin lumea larga, undeva deasupra muntilor, undeva departe de luminile care-au impanzit orasul, departe de zgomotele care-ti strapung urechile..departe de frigul care-ti inunda trupul si te face sa tremuri din rarunchi…

 …privirea alearga neobosita, cercetand fiecare coltisor de strada, fiecare raza de lumina, fiecare persoana care-mi iese in cale…alearga…cautand linistea, imbracata in haina ei de iubire, increderea, pierduta, redescoperita si iarasi pierduta cu ceva timp in urma, intr-o zona nestiuta…cautand frumusetea intr-o lume plina de masti, de chiciuri si de ura…

  …lumea alearga cu ravna dupa tot si toate mai putin dupa fericire, frumusete si iubire…

  …nadajduiesc ca voi gasi fie doar si o farama din ceea ce caut…

  …imi caut aripile cu care zburam departe de lume, in momentele in care aerul apasator al rautatii, nepasarii si urii ma obosea…

  …imi caut clipa de liniste in care puteam sa opresc timpul in loc…in care uratul se transforma tot in frumos… clipa in care puteam sa ma bucur in tihna de tot ceea ce-mi mangaia si alina sufletul…

  …ma caut pe mine…incercand sa ma redescopar in fiecare persoana pe care o inatalnesc, in fiecare loc pe care-l colind, fiecare floare pe care o admir… copil pe care-l sarut si-i ofer toata dragostea mea…

  …va caut pe voi…pe voi cei pe care-i iubesc… si care mi-au schimbat destinul, intrand la un moment dat in viata mea…

  … ii caut pe toti cei pe care i-am cunoscut de-a lungul vietii mele de pana acum, dar si pe toti necunoscutii, cautatori ca si mine ai unor lucruri uitate sau nedescoperite inca…

  Eu, caut… sensul vietii…

…pana il voi gasi…vreau sa va multumesc pentru ca mi-ati citit gandurile, mi-ati lasat cate un zambet, un comentariu, o apreciere…

Sa va fie bine oriunde va veti afla !

Cu bine,

Nicoleta

o aripa de inger

 

 

 

Anunțuri


2 comentarii

Noapte bună şi somn uşor viaţă…

In pustia şi greoaia linişte a nopţii lăbărţată în cele 4 zări ciuntite şi luminată din când în când de razele obosite ale bătrânei doamne pale, viaţa stă de veghe peste pământul chircit de loviturile monstruozităţii numit OM…
E miezul nopţii şi stiu… trebuie să dorm, dar iertarea se sufocă în minţi prăfuite şi ghemuită pe scările trăirii, se odihneşte într-un somn diform, în care-şi amorţeşte minora existenţă din sufletul omului. Vântul poartă drama, bietei adormite de pe trepte, pe nepăsările tuturor, iar visul ei fredonat cu ardoare se topeşte de ororile realităţi…

Iertarea nu mai e iertată în ziua de astăzi!

Şi atunci doresc, când pleoapa ta închisă e în vise, gândul meu să stea de geana-ţi lungă prinsă…

Incerci să-mi vezi ascunsul molcom vals şi piruietele-n care gândurile-mi ameţesc, asculţi neauzitul freamăt de ploaie anunţat de meteorologul sufletesc,doreşti să-mi prinzi resturile de lumină rămase-n privire, dar care se evaporă într-un domol balans, iubeşti necunoscutul hău care-mi aşterne-n minte straniul vers ce-n fiecare seară în vis, în şoaptă ţi-l rostesc, astupi crevasele din care-mi izvorăsc uitările amare şi aşezi contururi suave de maree caldă pe sterpul meu ţărm, dar cel mai important, îmi ierţi neînţelesa şi bolnava-mi ordine sentimentală!

Degeaba ar începe o nouă zi… dacă tu nu mi-ai ierta greşeala de a fi… OM!

Pentru cei ce nu iartă le dăruiesc iertarea şi de n-o acceptă, mai intâi în voaluri de umbră să-mi îmbrace firea, iar apoi privirea lor să şteargă conul de lumină…

Noapte bună şi somn uşor viaţă… poate am noroc şi mă găseşti şi mâine dimineaţă!


Scrie un comentariu

Nocturna de Chopin…

M-aşez la masa ta… priviesc frimiturile de Zâmbete pierdute în adâncul farfuriei ciobite şi observ cana spartă în care se mai întrezăresc câteva picături de Fericire… în mijlocul mesei, pe tăviţa ruptă, au mai rămas cateva felii mici din tortul Iubirii…

Azi voi răspunde la întrebările ce-n alte toamne m-am tot eschivat… nu amâna, nu-mi închide mintea, nu-mi stâlci vorba… nu-ţi fie teamă căci nu-ţi voi strivi covorul vast de frunze moi… răspunsurile sunt călduţe ca serile din verile apuse… ce rău poate să-ţi facă cuvântul meu ? 
Azi îţi voi cânta Nocturna lui Chopin… nu mă-ntrerupe, nu mă bruia cu vânt şi ploi… tu lasă-mă să aştern în ora asta, notele melodiei în portativul timpanului tău…

Nu mă urâ dacă rămân mai mult de-un ceas la masă, căci nu-ţi voi fura nici culorile şi nici miresmele… dar până mă decid să plec, eu te implor… lasă-mă să privesc încă un minut frimiturile, să sorb o picătură şi să degust măcar o bucaţică din cea mai mică felie…

Dacă vrei, rămân doar un om în treacăt, trăind pentru o clipă din zâmbet, fericire şi iubire, răspunzăndu-ţi la întrebarări nerăspunse până astazi şi cântându-ţi Nocturna de Chopin… 


Scrie un comentariu

Oare?…

Oare sub ce privire voi ascunde tandreţea ce pe fruntea ta şi-ar fi găsit odihna pecetluită cu un sărut?
Ştii… toamna va rămâne mereu să treacă cu armata ei de frunze prin irisul meu plin de pământ desertic şi să-l zdenţuie în fâşii de ruginiu veştejând verile…

Oare sub ce nou zâmbet îmi voi ascunde cuvintele, când nu voi avea curaj să mă exprim? 
Stii… când din cerul gândului picură doar gesturi anorecte iar fericirea jerpelită se împopoţionează în haine de gală… colţul surâsului meu scărmănă mereu trecutul în căutarea amintirilor ce-ţi baletează pe suflet…

Oare sub ce strângere a pumnului îmi voi sfâşia îmbrăţişările ce te-ar căuta?
Ştii de câte ori m-am răstignit simţându-mă vinovată de păgânătatea gândurilor sau a unor fapte?… 

Oare cât o să mai continuăm să ne ascundem amărăciunea în beciurile fiinţei şi să înfăţişăm lumii doar cămările pline cu dulceţuri?…

După ce noapte se va încolăci iar în jurul trupului meu, să las urme în camerele inimii tale… sau să te învăţ să asculţi îmbătrânirea timpului de pe umerii noştri?


11 comentarii

Life in pictures 3 – prezentul

Când suntem treji, ne închipuim cele mai cumplite chinuri și ne vedem viitorul în negru. Ne aducem aminte de trecut ca să ne plângem de propriile noastre fapte, ne e teamă de viitor și uităm că numai prezentul este al nostru. – Pedro Galvez

De cele mai multe ori ne complicăm existenţa încercând să ne regăsim în trecut sau în viitor, dar foarte rar în prezent. Ne-am învăţat să ingnorăm prezentul, să nu trăim în el, ci să aşteptăm ceva mai bun de la viitor, sau să ne regretam trecutul. – anonim

 

Mai multe detalii la:Costin


4 comentarii

Imi desenez sufletul…

Poate în culoare aş şti mai bine să ţi-l arat…poate ţi-ar fi mai uşor să-l vezi…să înţelegi şi să crezi că exist…şi că exişti. Am folosit cuvinte…nu le-ai înţeles sau poate îşi pierduse ele din sens…folosite de tine…de mine…şi de alţii. Azi vreau să-mi desenez sufletul…să poţi să mă vezi…să poţi să mă crezi…dar nu mai am culori.

Aş vrea să-mi desenez sufletul…şi dacă aş face-o acum…te-ai speria de cât gri aş folosi. Atât am mai găsit. Nu vreau să o fac…nu-mi plac sufletele gri…nici fluturii gri…nici păsările gri…nici copacii gri…nici zilele gri. Poate mi-aş desena totuşi ceva…poate aş desena cu mult gri…un suflet cu nori…mulţi, încărcaţi cu ploi, cutreieraţi de câte un fulger de lumină din zâmbetul amintirii. 

Îmi desenez tăcută norii de pe suflet…mă doare…mai am o secundă să-mi fie sufletul un nor. Îmi priveşti mâna ce-şi pictează dureros…ultimul colţ de suflet. Eu nu mai am nici o culoare…nici măcar gri…o lacrimă albastră cade pe sufletul meu…pe pictura mea incompletă…la timp să nu-mi rămână sufletul neterminat. O lacrimă cu un strop de albastru…ce îmi va completa pictura şi îmi va lumina sufletul ce va zbura pe aripile gândului, spre tine….ca să-mi arate că exist…şi că exişti…


Un comentariu

Imi cert sufletul…

Îmi cert sufletul; il cert că visează; visurile dor. Lumânarea care imi frige inima e iluzia. Dar ceara se topeşte si acolo unde odată pâlpâia o lumina, e întuneric. Doare. Oftez. Condamnată să port blestemul realitatii, deschid ochii. Orfană de fericire, în straturile de beznă caut o rază evadată, nu soarele, nu… doar o rază. E noapte. Si e lună.
În jurul meu disting obiecte. Puţine. Un pahar cu viaţă din care nu pot să mă imbăt. Un ceas, mereu înainte. Mă împiedic de un eşec. Răstorn paharul şi viaţa este repede absorbită de pământul crăpat de sete. Ce înseamnă o scânteie în focul purificator al Iadului?
Nu ştiu de unde am venit, pentru ce am venit şi nu ştiu nici unde o să mă duc. Sunt un ignorant. Nu ştiu nimic. Ştiu doar să visez. Târâtă de eternitate între douâ zbateri de gene m-am surprins râzând căci sufletul îmi este răsfăţat de demonica iluzie.
Dacă cerul s-ar topi, unindu-se cu pământul şi cu lumea întreagă nu mi-ar putea potoli focul visării. Visurile dor. Fulgerată de lumină, închid ochii, ca o repetiţie pentru clipa ultimă, devin prizoniera timpului ratacitor. Mă trezesc. Sufar. Am visat că visez. Voi visa iar… si iar… si iar… Sunt o suferindă. Visurile dor…