Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Un comentariu

…drumurile, toate, duc spre oameni.

Iată însă că veni şi clipa când, după ce umblă o vreme-ndelungată prin nisip, pe stânci şi prin zăpezi, micul prinţ, într-un sfârşit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.

– Bună ziua! zise el.
Se afla într-o grădină de trandafiri înfloriţi.
– Bună ziua! ziseră trandafirii.
Micul prinţ îi privi. Toţi erau aidoma cu floarea lui.
– Cine sunteţi voi? întrebă el, înmărmurit.
 – Noi suntem trandafiri! ziseră trandafirii.
 – Vai, făcu micul prinţ…

Şi se simţi foarte nefericit. Floarea lui îi povestise că ea era, în univers, singura în felul ei. Şi iată că se mai aflau cinci mii, toate semănând cu ea, într-o singură grădină!
”Tare s-ar mai socoti jignită – îşi zise el – dacă ar vedea una ca asta… nu s-ar mai opri din tuse, şi s-ar preface chiar că moare, ca să scape de ruşine. Iar eu aş fi desigur nevoit să mă prefac c-o îngrijesc, pentru că altminteri, ca să mă îndurereze şi pe mine, s-ar lăsa să moară cu adevărat…”

Apoi îşi zise mai departe: „Mă credeam înavuţit cu o floare fără seamăn, şi iată că n-am decât o floare de rând. Cu asta numai şi cu trei vulcani, care-mi vin doar până la genunchi şi dintre care unul e poate stins pe veşnicie, nu prea sunt un mare prinţ…”
Şi, culcat în iarbă, plânse.

 

Micul Print – Antoine de Saint-Exupery

Anunțuri


Scrie un comentariu

Dacă şi niciodată dacă…

dacă greşeşti îţi prelungeşti viaţa cu o părere de rău 
dacă eşti trist îţi prelungeşti viaţa cu o lacrimă 
dacă întâlneşti un străin pe stradă 
îţi prelungeşti viaţa cu un surâs 
dacă îţi mai aduci aminte 
de lucrurile frumoase din trecut 
îţi prelungeşti viaţa cu o visare 
dacă ai încredere în oameni 
îţi prelungeşti viaţa renunţând la orele fixe 
dacă ţii la prieteni 
îţi prelungeşti viaţa cu o strângere de mână 
şi o vorbă spusă din suflet 
dacă ai speranţă îţi prelungeşti viaţa cu o posibilitate 
dacă eşti conştient că totul este posibil 
îţi prelungeşti viaţa cu o alegere bună 
dacă eşti credincios îţi prelungeşti viaţa 
cu un crez şi o rugăciune 
dacă ai căzut îţi prelungeşti viaţa 
ridicându-te din nou 
dacă te loveşti de un zid 
îţi prelungeşti viaţa imaginîndu-ţi o uşă 
imaginându-ţi un zbor 
dacă iubeşti îţi prelungeşti viaţa 
cu o altă viaţă 
dacă eşti poet îţi prelungeşti viaţa 
cu fiecare cuvânt 
dacă şi niciodată dacă…

 

Ionuţ Caragea


Scrie un comentariu

Life in pictures – Sibiul in pictura

Biserica Evanghelica este una dintre cele mai impresionante cladiri din Sibiu. A fost ridicata in sec XIV pe locul unde exista o veche biserica inca din secolul 12.

Orice sibian, intrebat fiind ce ar fi de vizitat in Sibiu iti va raspunde fara sa stea pe ganduri ca Turnul Sfatului.

Pentru a intari sistemul de aparare al vechii cetati a Sibiului au fost construite 3 randuri de ziduri pentru aparare.

Picturile apartin artistei :Delia Hasegan

detalii despre life in pictures la : http://www.costincomba.ro/

 


Scrie un comentariu

Ganduri bune

Image

 

„Daca ai nevoie de ganduri bune, nu trebuie decat sa ai o plasa de prins fluturi si sa stai cu ea ridicata spre cer. Trebuie sa inchizi ochii si sa-l rogi pe ingerul tau pazitor sa-si cheme prietenii. Ai sa simti plasa plina de ganduri bune. Nu cauta sa le vezi. Nu poti, intai trebuie iubite si hranite. Iar inainte de a le vedea, trebuie neaparat sa multumesti frumos ca au venit in plasa ta.

Nu le pastra doar pentru tine. Bucura-te de ele si da-le drumul imediat sa se duca si la altii. Si mai ales trebuie sa adaugi si tu vreo doua-trei ganduri bune de la tine. Trebuie sa le dai drumul dimineata, la rasarit de soare, dupa ce te-ai spalat de fata si pe suflet cu roua. Scoti incetisor plasa de fluturi afara si o lasi acolo. Vor pleca incet si usor. Nu trebuie sa te uiti. Nu le plac despartirile. Si in orice caz data viitoare, cand vei ridica plasa de fluturi, vor reveni. Pofta buna de ganduri bune!”

 

Oana Pellea


Un comentariu

Suferinţa

În oamenii normali nu ard în permanenţă focuri mistuitoare, ei se aprind uneori, pe cand cel care trăieşte cu inima arde fără încetare, existând într-o pasiune devoratoare. Pasiune care nu-i permite să se eliberze cu jumătăţi de măsură, dăruind totul până când îşi simte văpaia potolită şi încearcă în clipa aceea să se odihnească. Totuşi, pentru un astfel de om nu există odihnă sufletească. Lumea, prin structura ei este îndemnată să acuze firea individului fără să găsească şi o oarecare vină în ea însăşi. Tot ceea ce este diferit de canoanele impuse de societate este definit ca anomalie, nebunie, boală, înlăturat de teama influenţei pe care o poate avea asupra mediocrităţii, singura regină a muritorilor de rând care nu iartă nimic celor care se deosebesc de ea.

Dacă în viaţa unui om pragmatic nu există o minimă doză de nebunie şi romantism, omul autentic va fi distrus de un astfel de individ. Sentimentele sunt trăite cu forţe incandescente, culminate în dureri organice născute din intensităţi fabuloase şi, cum sentimentul durerii este trăit la fel de pătrunzător ca şi sentimentul fericirii, individul poate fi atât de sensibil la incapacitatea celorlalţi de a-i răspunde sentimentelor încât, să se îngroape în revelaţia morţii. Aflat într-o adâncă dependenţă de anumite sentimente, trăind tragedia faptului că simte cu acelaşi patos emoţiile tristeţii şi ale extazului, se macină în suflet până când ajunge să trăiască din abundenţă dramatismul sentimentelor de inacceptare a lui însusi, excluzându-se din lume si considerându-se o greşeala a universului.

Avalanşele sentimentale se năpustesc avide de exprimări, insă neputincioasele transformări în fapte determină plinătatea care sufocă cu avânturi însetate pasiunea; pasiune cu care omul visează azvârlindu-se spre infinitul imaginaţiei si ardoare cu care se dăruieşte unei lumi care nu-l înţelege; să contribuie la distrugerea bucuriei omului sensibil. Cu timpul universul se înfundă, infinitatea lui se rupe în bucăţi, aripile se sfâşie în propriile zbateri, privirile nu mai aţintesc cerul decât din nevoia inconştientă de a crede în depărtări şi, cu timpul îşi ucide inima care-l leagă e lume din frica de a mai simţi cum trăirea sa puternică nu-şi găseşte eliberarea si integrarea în sufletul lumii.

 

Nici lacrimi nu am când stau de vorbă eu cu mine însămi şi găsesc atâta diferenţă între noi. Suntem două care ne luptăm între moarte şi agonie, fără să trăim într-un Eu sau într-un Însămi iar, Eu Însămi am murit cand n-am mai găsit exprimarea, am murit în suferinţa distorsionată care se înfăţişează demonică înaintea ochilor mei cuprinşi de deznădejdea însingurării. Sunt osândită unei insuportabile simţiri, alungată în reacţii organice paranoice, sunt legată de groaza din inima mea care suferă la fiecare trăire, chiar şi în clipa în care s-ar putea simţii fericită. Nu pot respira decât suferinţă.

Suferinţa a devenit un mod de viaţă prin care eu exist, fiind inaccesibilă diferitelor abordări ale vieţii, din nevoia de a-mi apăra sufletul de orice atac exterior care mi-l poate zdruncina din liniştea rece în care l-am închis. Nu găsesc necesarul simţirii când aceasta mi-a provocat atâta amărăciune, atâta singurătate. Nu-mi permit să cred în pasiunea ce se răscolea în mine într-o nebunie de senzaţii.

Nu-mi permit să mai iubesc nici norul, nici vântul, nici iubirea, căci dacă as mai iubi odata totul, acel întreg universal în care ma învârt ca o insectă, as muri din dragoste. Atâta dragoste!

Iubirea mă ucide, suferinţa mă scârbeşte de micimea mea, dar mă lasă să trăiesc. Accept să exist în neputinţă, în regretul că m-am rătăcit de tot ce-am fost cândva, decat să iubesc şi să mă mistui în sentimente pe care nu le pot îndura. Sentimente covârşitor de pline, ameţitor de-nălţătoare! M-am plafonat în sentimentul trist al lumii, ca o generalitate, preferând contopirea cu deznădejdea sufletului obosit de lacrimi, decât existenţa vulcanică şi tumultoasă a bucuriei de a trăi în lumea extraordinară pe care o vedeam eu, dar pe care nu o ştie nimeni.

M-am închis în suferinţă pentru a fi una cu lumea şi, totuşi, nu sunt una cu lumea, eu sufăr la intensităţi universale pe care lumea în banalitatea durerii sale nu le cunoaşte. Până şi lumea suferă mai puţin decât mine! Adevărul se află însă în altă parte, rătăcit undeva în gândurile mele şi suferinţele altora asemeni mie, dar aşa cum spunea O.Paler, “rostul piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul”, aşa şi avalanşele sentimentale fie că te îndreaptă spre fericire sau suferinţă, izbucnesc pentru a contesta micimea umană.

Nefericirea nu ne poate abandona într-o trăire mai mizerabilă, este mereu aceeasi şi, nu poţi fi mai nefericit când eşti deja nefericit. Uneori nu ne mai este teamă de suferinţă, cunoscând-o indeajuns de bine ştim până unde poate să ajungă, însă putem trăi o teamă cumplită de fericire. Gândind că, dacă în suferinţă emoţiile sunt atât de intense, înseamnă că fericirea nu poate purta cu sine decât sentimente pe care nu le poţi suporta, fiind prea puternice şi adânci pentru un simplu om. Se poate spune că ne place să suferim din nebunie sau, poate adevărul este că, ne este teamă să incercăm alt sentiment ori încercându-le pe toate, în acesta ne simţim cel mai în siguranţă.


2 comentarii

…ceea ce am fost odata.

Gandul …cat miracol si nemarginire ofera gandul vietii mele, indreptandu-ma spre infinit si transformandu-ma in tot ceea ce vreau sa fiu!

Pot sa fiu stea, nor sau munte, am fost floare si vant, inaltandu-ma in universe de aspiratii, de bucurii si de implinire, am fost ce nu am fost, dar am fost totul.

Am fost iubire nebuna si suava, am fost fior rebel si melancolic, am fost pasiunea nemarginirii rasfranta in intreaga lume. Cu gandul am fost ce n-am visat sa fiu, dar am ramas eu insami, pastrand in suflet nostalgia a ceea ce am fost odata.


Scrie un comentariu

… uitam ca viata este doar o clipa….

Nu am somn…nu stiu de ce ma strabate gandul cu atata viclenie cand eu, tocmai credeam ca m-am idepartat de durere. Ceea ce simt nu este durere, nici suferinta, ci neliniste.

Sunt nelinistita ca sunt eliberata de amaraciune si letargia in care am zacut? Este un sentiment ciudat, ca si cum as fi inca dependenta de vechea traire si nu-mi pot astampara vechea furie fata de visul care m-a tradat.
Nu pot intelege de ce mintea mea se mai agata de sperante care oricum nu-si vor gasi implinirea si, se chinuie intr-o obsesie sinistra sa vada cat mai rezista.

Da, sunt obsedata din cauza ca visul m-a mintit si cred ca asta-i cauza nelinistii mele. Nu pot sa ma impac cu gandul ca am sperat spre ceva ireal si lipsit de orice adevar posibil. Poate aceasta povara a neizbanzii mele, ma impinge acestui chin de insomniac nelinistit. Unele iluzii se nasc tocmai pentru a nu se implinii niciodata, se nasc din plictiseala.

Iar daca, intr-o oarecare masura ti-au convins mintea ca pot fi utile, adevarul e ca participarea lor la suferinta este o problema acceptata chiar de constiinta noastra. Caci, desi convinsi de neputinta implinirii acestor iluzii, ne indarjim cu incapatanare sa nu acceptam realitatea fiindu-ne mai comod sa ne plangem de mila decat sa schimbam oarecum situatia in care ne aflam.

Privesc in trecut si realizez ca am depasit apogeul suferintei, dar sunt inca macinata de neputinta mea de a crede in realitate, ca si cum, as astepta un miracol prin care visul meu sa-si gaseasca implinirea. Cred ca acesta este neobisnuitul vartej al nenorocirii mele in dragoste, visand in iubire o iubire ideatica, atinsa de imposibilitatea idealului, nu ma pot resemna ca nu exista sorti de izbanda in aceasta problema a sufletului.

Simtindu-ma nerealizata si tradata pentru ca visul nu s-a materializat, nu observ ca exista, in omul in care eu am introdus visul ideatic, o insuficienta neandoielnica a firii lui de a-mi infaptui in realitate dorintele adanci pe care le nutresc in iubire.

Un chin reciproc se naste din profunzimea unei trairi demente, ce nu este legata de gelozie, ci de o necontrolata forta de posesiune. A dori cu sete pana la sentimentul de topire care te fluidizeaza intr-o senzatie de comuniune imanenta, intr-o emanatie existentiala si ontologica cu fiinta iubita, imaginea de reflectie a fenomenului curios al ibirii, te purifica si te obsedeaza subiectiv si imaginativ.

Cata vraja ciudata exista in dorinta, evoluand in organicul transfigurat in iluzia spiritualitatii!
Subjugat de pasiunea senzatilor de topire, de comuniune fecunda, esti pierdut in mod inconstient si naiv, in tulburari si nelinistit de fiori organici, exaltand irational in propria-ti constiinta culmea unei iubiri care, creste in tine la paroxism.

Dorinta atinge in ea un paroxism unic, extatic pana dincolo de margini, intr-o senzatie de pulsatie organica care are puterea de a te transforma in ea insasi. Iar cand devi pulsatie, incerci un fior organic care te reduce la un tremur greu de definit si insuportabil in misterul sau involburat de absolut.

Nu ni se poate implini visul de daruire completa, traind de fapt, o constiinta a sexualitatii care nu se unifica cu o iubire spirituala, iar fixatia persoanei se afla in carnea ta ca dorinta materiala, ca tremur launtric si senzatie de topire, dar doar atat.

Desi, iubirea fara sexualitate nu se poate concepe, a iubi cu adevarat este sentimentul in care fiinta iubita creste in tine purificator si inaltator, nu ca o povara de sentimente cetoase care-ti macina esenta si intimitatea intr-o descompunere in disperare.

Iubirea nu se transforma in dependenta fizica si nu ramane intr-o agonie in ea insasi. Pentru ca marile iubiri sa reziste timpului a fost nevoie de forta spirituala, caci forta spirituala si forta iubirii nu se pot detasa una de alta decat atunci cand trairile omului sunt efemere. Durerea apare acolo unde totul este sortit disparitiei, cand omul stie ca tot ceea ce are ii este dat pentru un timp limitat.

Este ciudat, totusi, fenomenul acesta, deoarece, tocmai din motivul ca nu ai o eternitate la dispozitie pentru a te bucura de ceea ce te inconjoara ar trebui sa consideri fiecare clipa pe care o traiesti ca fiind un prilej de fericire. Chiar daca nu reprezinta ceva special, o clipa, orice clipa traita reprezinta viata ta.

Cu cat irosesti mai multe clipe fara sa te bucuri de ele, viata ta e mai scurta. Adevarul e ca, uneori uitam de ce traim, uitam ca intr-o zi vom muri…pur si simplu uitam ca viata este doar o clipa. Atat de putin si-atat de mult!