Nu ma poarta gandul inspre orice?

Nu ma poarta gandul inspre orice ? N-am fost ce-am vrut si nu pot deveni ceea ce vreau? Ooare n-am fost culoare, vant, tunet ? N-am inghitit tot ceea ce indrazneala gandului a conceput ?

N-am putut fi de atatea ori altul de cate ori am existat ? N-am fost rand pe rand un univers de regrete, de aspiratii, de tristeti si de bucurii ?

Si nu voi putea oare deveni rand pe rand toate formele de culori ce exista si ce se pot concepe ? Caci as vrea sa ma realizez in culori, sa fiu rand pe rand galben, albastru, violet, portocaliu, sa plutesc in culori si sa inghit culorile.

Sa fiu melancolic in albastru, nebun in rosu, trist in galben, vesel in verde, nostalgic in violet si suav in portocaliu. Intr-o succesiune cromatica sa creasca fiinta mea si sa fiu izvorul si oglinda acestor culori.

Din mine sa plece raze ca mesaje in nemarginit si in mine sa se rasfranga in toate nuantele, pentru a imbraca intreaga lume intr-un vis de refelexe.

Emil Cioran – Cartea  Amagirilor

Eu sunt…

Eu sunt un zbor frant
O melodie de aripi neterminata,
Un pas descult pe o plaja fierbinte
Un zambet pierdut in rasul tau.
Eu sunt o scrisoare de dragoste
Deschisa dar niciodata citita,
O mana alunecand pe un pian
Intr-o simfonie a cuvintelor nerostite.
Eu sunt o fereastra deschisa
Spre zborul viselor tale,
Dar geamurile mi-au inghetat fara rost
In ierni de asteptare.

Tu esti dimineata alba care-si lipeste
Trezirile reci si moi de geam,
Tresarindu-mi tacut in perdele
Stiind ca tu esti tot ce am.
Tu esti soarele cu fruntea fierbinte
Stinsa intr-un apus de nedeslusit,
Rostagolindu-si visator chemarile
Spre alte chemari.

Tu esti cu ochii umezi
De surasul stelelor,
Ce tremura adanc de dureros in mine
Cand soaptele mele ti le daruiesc.
Tu esti noaptea cu iubiri necunoscute
De nimeni inaintea mea,
Care te stapanesc si pe care
Incerc ingenunchiat sa o aleg in cuvinte.
Tu esti primavara cu inimi inflorite
Rasfirand crengile de cais,
In fiecare fereastra
A ochilor mei infrigurati care te asteapta.

Tu esti rasuflarea de foc
A macilor lui August,
Ce-mi ingenunchiaza furtunile
Cu tot atatea rasarituri pentru iubirea Ta.
Tu esti ploaia copacilor
In tremurul serii de toamna,
Si cantecul meu
Te leagana in brate mangaietoare.

Tu esti iarna cea pustie
Ce ma frange in fiecare despartire,
Cu ochi straini si plecari nedefinite
Spre tarmuri stinse de dor.
Tu esti lumina din fiecare floare a gradinii mele
Care se infioara sub numele tau,
Si-si inalta miresmele
In sonoritatea alba a unei chemari.

Tu esti taria ce se ridica in copacii mei
Si le infloreste crengile,
In ciorchini grei de culoare
Cu un zambet copilaresc.
Tu esti cerul meu senin
Spre care-mi intorc cu dragoste privirile,
In fiecare noapte cand caut raspuns intrebarilor mele
Dincolo de farama de luna oprita in geam.

Tu esti pasul nehotarat
Al starzilor mele infrigurate,
Din diminetile cand te asteptam
Cu aripi inaltate in zbor si ochii inlacrimati de durere.
Te iubesc cum iubesc diminetile
Pure si adevarate care-mi urca-n vine,
Ca un cantec inchis in trupul meu
Ce se aude mereu de dorul tau.

Te iubesc cum iubesc florile
Ce-si inalta culoarea sub ochii,
Unui albastru imens
Si greu de stralucire.
Te iubesc cum iubesc cerul
Sprijinit pe fruntile noastre,
Ca un cantec urias de maine
Ce ne uneste visurile.
Ma intreb de-i cu putinta
Ca tu sa ma iubesti
O ! Tu cea cu ochii
Atat de limpezi si frumosi.

George Sovu

Dac-ar fi fost…

 

” Dac-ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi ca să ajung până la tine, aş fi ajuns cu zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi ultima ei picătură.

De ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducându-ţi-o să-i închizi ochii.

Dar la poarta casei tale veghează dragostea – şi mi-am tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoană din biserică.

Cânt răguşit pe sub ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteranieni.

Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea.”

Ionel Teodoreanu – Lorelei

Sus

 

Sus
Pe-un pisc.
Sus. Numai noi doi.
Asa:cand sunt cu tine
ma simt nespus de-aproape
de cer.
Asa de-aproape,
de-mi pare ca de ti-as striga
in zare – numele –
i-as auzi ecoul
rasfrant de bolta cerului.
Numai noi doi.
Sus.

 

 

Lucian Blaga

Pot sa recunosc ca nu sunt facut pentru ura…

Pot sa recunosc ca nu sunt facut pentru ura. Dar sa nu iubesc nimic? Sa nu spun nimic? Sa nu cred in nimic?

Nu exista, pro­babil, ceva mai greu de suportat, in afara durerii, decat repausul deplin, starea de obiect; nu m-as putea ridica, admitand ca as dori asta, la indiferenta celor cu desavar­sire satui sa iubeasca, sa spuna, sa creada si sunt recunoscator tuturor cauzelor care m-au ferit sa devin un asemenea intelept. 

Octavian Paler