Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Un comentariu

Esti in mine mereu

Albastrul se insinueaza in verde
Mi-era atat de dor sa te aud 
nu mai tin minte nimic din ce-ai spus
dar inca mai simt cum ma mangai
nefacand nici un gest

Nu am ramas in trecut
nici in prezent nu prea sunt
in viitor n-are sens sa ma cauti
esti in mine mereu
doar ca uneori simt nevoia
acuta de-a te misca in timp real
ca sa-mi amintesc unde 
prin mine
ai ajuns…
si da,
am iarasi resursa de viata
pe care mi-o daruiesti exact inainte de-a se epuiza.

Nu-i asa ca toata conversatia din mintea mea

era reala?
Ochii.
E singura modalitate de-a ne prinde.
Poate din pricina asta te-am privit 
atat de rar, dar atat de avid.

Tu crezi ca mainile noastre s-au sarutat ?
eu nu.
Mainile noastre sunt doar o parere de rau 
a limitarii in trup.

Strasnic de dor mi-a fost de tine suflete.

Gaseste ceva, cumva care sa mi te aduca in preajma mai des,
mai curand,
stai pe inima mea ca o platosa
invata -ma sa ma opresc din alergare 
ca sa-mi amintesc si de noi.

Anunțuri


2 comentarii

mărturisire

eu
te-am iubit!
n-am fost o fantezie,
n-am fost un anotimp,
n-am fost doar lut,
n-am fost un chip,
un vis nepetrecut,
n-am fost un nume şi atât;
n-am fost o mască
în culori nătângi
şi n-am fost lacrimi
ce-au vrut să le plângi
şi n-am fost buze
amăgind surâs
şi n-am fost soare
egoist de-apus;
n-am fost pământul
conturând un pas,
n-am fost amarul
unui bun rămas,
n-am fost tăcerea
unui necuvânt,
n-am fost planând
un singur zbor înfrânt;
n-am fost mai mult,
doar ce-am simţit şi simt.
eu…
iartă-mă,
eu numai te-am iubit.

Mirela Câmpan


Scrie un comentariu

Acolo

dar nu voi şti să-mi pot închide ochii

de când deschişi îi ţin să nu adoarmă

în somnul lor mi-e teamă să alunec

şi sufletul să-l uit în altă lume

căci dincolo în zări nedefinite

te regăsesc în orice chip sau formă

aş vrea imensul vis să-mi fie fire

să te respir, să mă ascund în tine

iar de vom absenta realităţii

vom construi eternul în neunde

recuperând milenii în visare

am fost acolo de-ţi aduci aminte

în universul fără „dar„ şi „dacă„

am fost acolo eu şi tu o clipă

ne-am regăsit… pluteam în reverie

de-atunci ştiu zborul fluturându-mi gândul

de-atunci tresar în ceasul dimineţii

dar nu mi-e teamă să-mi plătesc speranţa

cu sufletul sătul de agonie

căci nu-l mai ştiu trăind în astă lume

prea viu îl simt în timpul de sub pleoape

departe de-al meu trup exist şi doare

întoarcerea în tălpile-mi de-argilă

aş vrea imensul vis să-mi fie fire

să te respir, să locuiesc în tine

cu somnul vieţii să-mi recapăt forţa

spre a renaşte-n fiecare noapte

să mă săruţi albastru pe o geană

eu să-ţi trezesc un zâmbet la ureche

tu să-mi sculptezi pe-un fir de păr destinul

eu să-ţi desprind din curcubeu iubirea

iar de voi şti să-mi pot închide ochii

sigur să fii că-mi voi uita pământul

ce crezi? va observa mulţimea
ca paşii noştri seamănă cu vântul?

Mirela Câmpan


Scrie un comentariu

Pe-o frunza…un vers

„Adun picuri de ploaie şi încerc să scriu un vers
pe o frunză
apoi, cuvintele se scurg prin degetele-mi prea lungi
îţi aştern toamna la picioare cu o şoaptă
dar tu, te faci că nimic nu auzi
plouă uşor ca bătaia unei inimi prea sărace
prea simple solfegii de dor,
nu-mi permit gălăgia iubirii târzii
nu-ţi permit lacrimi, să ştii!
suntem rătăciţi în ungherele anotimpurilor
frumoşi şi prea trişti pentru ploi cu patos
doar picuri pe un pervaz găurit de rugină
şi-un vers scris pe-o frunză de vină, 
mi-e rece gândul asemeni unui mormânt
mi-e umbră şi vânt
încerc să scriu un vers pe o frunză uscată
cu stropii de ploaie să-ţi cânt
în şoaptă, atât de încet şi atât de sărac
doar ploaia recită, eu tac
ascunşi după colţul umbrit din rai
pe un pervaz ruginit
doar ploaia recită, amurgul bălai
al săracilor fără drept de iubit
atât mi-a rămas, averi din argintul ploii
şi aur din frunze sfărâmate
atât mi-a rămas
în urmă bălţi şi-nainte o eternitate !”


Un comentariu

Visul

Mă-ndrept către tine lumină timidă în umbre pierdută prin nori şi copaci
mă-ndrept către tine cu trup şi cu minte, cu sufletu-n vânt, rătăcit şi stângaci
mă-ndrept către tine şi calc pe tărâmuri ce nu le-am ştiut fără dragostea ta
mă-ndrept către tine din alte ţinuturi, din lumi răscolite de patima-mi grea
alerg înspre tine schimbându-mi veşmântul,

mă-mbrac în speranţe plutind ca un fulg
alerg înspre tine uitându-mi tumultul deschide-mi fereastra la tine s-ajung
alerg înspre tine împinsă de vise, mă-ndrept în neştire spre tot ce-i al tău
alerg înspre tine cu aripi încinse, mă-ndrept spre iubire în zbor sunt un zmeu
las totul în urma desprinsă de mine, nu-mi pasă de pierd, nu mă doare ce uit
las totul în urmă departe-s de lume, să-mi fie uitarea un nou aşternut

o haită de lupi într-un cântec funebru  mă ceartă în noapte,o las bombănind
tu, haită de lupi urli aspru şi negru, eu zbor mai departe un vis împlinind
adie o boare, suavă răcoare, îmi şterge sudoarea, în nori te disting
adie o boare, îţi simt răsuflarea, adie a tine şi pot să te-ating
zbor tot mai abrupt, îţi  sunt tot mai aproape şi flăcări mă-ndeamnă spre tine să zbor
văzduhul l-am rupt în fâşii peste pleoape; răsari peste mine vis mistuitor!

Mirela Apintilioaiei


Un comentariu

OM printre oameni

De ce nu stie omul, ratacitor prin lume,
ca, orice pas il face, in urma, lasa urme ?
de ce nu intelege, ca orice gand il spune,
intruchipat in vorbe, tacerea o rapune ?
de ce e insensibil la frumusetea lumii ,
calcand-o in picioare, cotropitor ca hunii?
de ce nu-i stie rostul fara de care moare ?
de ce e omul singur, in lumea asta mare ?
el, singura fiinta, mereu nemultumita…
el, singururl ce stie sa-nsele si sa minta…
neiertator si critic, lupta cu orice arma…
judecator satiric… si cerul il condamna…
de ce nu pretuieste prezentul si trecutul?
de ce rastalmaceste cu orice chip cuvantul?
ce singura fiinta in marea de multime…
mai singur ca desertul,plin de amaraciune…
cand n-are legi, creeaza si le reinventeaza…
uitand ca are stele ce drumul i-l vegheaza…
si, cand greseste, uita, ca poate recunoaste…
e mai usor sa minta, mimand sinceritate…
distruge tot ce poate si uita tot ce spune,
crezand ca tot ce face, e dreptul lui in lume…
pacat ca sunt exceptii in numar foarte mic..
sunt oameni cu principii, ce nu strica nimic…
si lupta sa indrepte tot raul provocat…
dar ata innodata nu trece printr-un ac…
sunt praf in praful mare, furtuna de nisip…
sunt prea putini sub soare…in numar tot mai mic…
si nu-i molipsitoare iubirea lor curata…
pamantul nostru moare…si lumea-i vinovata!
De ce nu stie omul, ratacitor prin lume,
ca, orice pas il face, in urma , lasa urme?

Mirela Apintilioaiei


2 comentarii

fiti oameni !

Intr-a pamantului gradina,
cresc indivizi de plastilina
ce oameni par, in toata firea
dar,controlata li-i gandirea.
Parca o forta nevazuta,
ii modeleaza, ii framanta,
inoculandu-le principii,
de care ei sunt foarte mandri.
Nu judeca ce li se spune
traiesc de parc-ar fi legume!
nu stiu si nu-i intereseaza
cine si cum ii moduleaza.
Doresc doar cat le e permis
si nu-si viseaza propriul vis
Marionete fara ganduri,
manipulate-n zeci de randuri
de-aceeasi mana nevazuta
ce-i pregateste pentru lupta
reinventand falsa armata
din plastilina modelata.
veti fi calcati iar in picioare
de ce nu va treziti? NU doare!
Deschideti, astazi ochii mintii
nu mai traiti ca parazitii!
Nu ascultati ce va dicteaza
pastrati-va gandirea treaza!
Si asumati-va decizii,
nu mai pasiti ca invalizii!
Nu spune nimeni ce-i mai bine
cand judeci, riscu-ti apartine!
Si nu zic sa va razvratiti
atata doar : sa va traiti
propria viata, propriul vis…
ganditi-va si inncercati
prezenta, VOI, s-o modelati!
Nu mai fiti insi de plastilina
fade legume-ntr-o gradina!
Fiti oameni unici si-ndrazniti
pentru un vis sa va jertfiti!

Mirela Apintilioaiei