Ratiunea si intuitia

Un orb rătăceşte prin pădure. Deodată se împiedică de ceva şi cade. Pipăie pământul din pădure, descoperă că a căzut peste un alt om care stătea acolo chircit. Acesta e olog şi nu poate merge.

Cei doi încep să povestească şi să-şi plângă soarta:
– De când mă ştiu orbecăiesc prin pădurea asta şi nu-i găsesc ieşirea, căci nu pot să văd! Strigă orbul.
Ologul îi răspunde la rându-i:
– De când  mă ştiu stau întins pe pământ şi nu pot să ies din pădure pentru că nu mă pot ridica.

Şi, în timp ce-şi spun unul altuia păsurile, ologul strigă dintr-o dată:
– Am o idee. Ia-mă în cârcă şi o să-ţi spun eu în ce direcţie să mergi. Împreună putem să ieşim din pădure.

În această poveste orbul întruchipează raţiunea, iar ologul intuiţia. Cine învaţă să le combine pe cele două va găsi calea pentru a ieşi din pădure.

sursa

Trandafirul din interior

Un om a plantat un trandafir, plin de speranţă a început să-l ude, şi înainte ca acesta să înflorească l-a examinat. A observat mugurul care avea să iasă curând, dar a observat şi spinii de pe tulpină şi s-a gândit: „Cum poate o floare atât de frumoasă să provină dintr-o plantă atât de plină cu spini ascuţiţi?” Întristat de acest gând, a uitat să mai ude trandafirul, şi chiar înainte să înflorească, trandafirul a murit.

Aşa se întâmplă şi cu multi oameni. În fiecare suflet există un trandafir. Calităţile pozitive plantate în noi la naştere, se dezvoltă pe pământul cu spinii greşelilor noastre. Mulţi dintre noi când ne uităm la noi înşine, vedem doar spinii, defectele. Devenim disperaţi de gândul că nimic bun nu este în noi. Neglijăm să udăm binele din noi, şi este posibil ca acesta să moară. Nu suntem conştienţi de potenţialul nostru. 

Unii oameni nu văd trandafirul din interior şi au nevoie de alţii ca să le arate. Una din cele mai frumoase calităţi de care poate dispune o persoană, este aceea de a trece peste spinii celuilalt şi de a găsi trandafirul. Aceasta este una din caracteristicile iubirii…să priveşti o persoană, să cunoşti defectele sale şi s-o accepţi în viaţa ta…în tot acest timp recunoscând nobleţea sufletului său. Ajută-i pe ceilalţi să-şi învingă defectele. Dacă le arătăm „trandafirul” din ei, îşi vor învinge spinii. Numai atunci vor reuşi să înflorească de mai multe ori.

Morala: Cel mai bun prieten este acela care îmi arată defectele.

Legea contrastelor

Hinduşii istorisesc povestea unui fermier care a găsit într-o zi un cal frumos pe proprietatea sa.

–   O, ce noroc! Spune vecinul său, bătând din palme.

–   Cine poate să vadă suficient de departe în viitor ca să spună ce e cu adevărat un noroc? Răspunde fermierul.

Într-adevăr, de îndată ce fiul fermierului încăleca pe cal, animalul îl azvârle la pământ, iar băiatul îşi rupe piciorul.

–  O, ce ghinion! Îl compătimeşte vecinul.

–  Cine poate să vadă suficient de departe în viitor ca să spună ce e cu adevărat un ghinion? Oftează fermierul, îngrijindu-şi fiul rănit.

În aceeaşi zi, mai târziu, un tiran însoţit de armata să trece în marş prin regiune, luând tot ce poftesc de la ţărani şi obligându-i pe toţi tinerii zdraveni să se înroleze. Dar pe băiatul fermierului îl lasă în pace, din cauza piciorului rupt.

A doua zi, tiranul şi toată oştirea lui sunt răpuşi într-o bătălie cumplită.

–  Ce noroc că fiul tău a fost cruţat! Declară vecinul.

Fermierul se mulţumeşte să zâmbească.

Povestea ne spune două lucruri. În primul rând, important nu e ceea ce ţi se întâmplă în viaţă, ci felul cum priveşti ceea ce ţi se întâmplă, perspectiva pe care o ai. În al doilea rând, important e cum priveşti un lucru în comparaţie cu altul.

Sau poate adevărată lecţie este “Lucrurile se pot înrăutăţi oricând!” Einstein a numit asta “legea relativităţii”. Noi o numim “legea contrastelor.”

Legea contrastelor spune că nu vedem lucrurile şi întâmplările aşa cum sunt ele cu adevărat, ci prin raportarea la alte lucruri şi întâmplări. Pentru o mână caldă, apă călduţă pare rece. Pentru o mână rece, aceeaşi apă pare caldă.

Fericirea…

Pe cer zboară stoluri de pescăruşi – se rotesc repede, trasând în aer figuri geometrice, cu mare precizie.

Vezi, reia călugărul, şi tu ar trebui să te echilibrezi în zbor pe cerul vieţii. Pescăruşii trăiesc în cea mai mare simplitate şi sunt fericiţi. Noi am uitat dimensiunea simplităţii.

Un cer la asfinţit care promite timp bun, lumina unei stele care aduce salutul unei vieţi anterioare şi îndepărtate, parfumul unei flori care aminteşte reînvierea primăverii, toate sunt forţe prodigioase care inspiră speranţă şi curaj.

Îl întreb pe călugăr cum de este posibil să regăseşti toată acea simplitate despre care îmi vorbeşte şi mai ales fericirea care derivă din ea.

Aminteşte-ţi întotdeauna că, atunci când ne vine în întâmpinare fericirea, nu este niciodată îmbrăcată aşa cum ne imaginăm. Adesea trece pe lângă noi în linişte şi nu ştim să o recunoaştem.

Să fim fericiţi înseamnă să vedem lumea aşa cum ne-am dori să fie, dar şi asta este greu dacă nu avem o inimă curată care ne permite să trăim fără invidie, fără prefăcătorie, fără ambiţii absurde.

Îţi va părea ciudat ceea ce îţi spun, dar atingem fericirea apreciind cu atenţie emoţiile mici.

Câtă vreme călugărul este ocupat să îmi vorbească, o furnică merge în palma lui. O vede, mi-o arată şi pe urma continuă:

Nu-i nimic într-atât de mic pe lumea asta încât să nu merite să fie observat. Aceasta furnica şi-a găsit ţelul mergând pe mâna mea: nu se aşteaptă la nimic mai mult şi tocmai de aceea nu va fi deziluzionată niciodată. Se mulţumeşte cu puţinul ce i se dă.

 

 

Romano Battaglia – O inimă curată

Puterea exemplului

A fost odată un băiat care adora să mănânce dulciuri şi solicita necontenit tatălui său aceste delicii. Din păcate, însă, părintele său era un om amărât şi nu putea satisface mereu poftele fiului său. Feciorul nu înţelegea sensul sărăciei şi pretindea continuu dulciurile mult râvnite.

Tatăl băiatului a căzut pe gânduri, încercând să găsească o soluţie pentru a stopa dorinţa copilului de a cere permanent dulciuri. Exact în acea perioadă sălăşluia un înţelept în imediata lor vecinătate. Brusc, o idee a străfulgerat mintea părintelui: să ducă băieţelul la marele sfătuitor, care ar putea să-l convingă să renunţe la necontinetele sale pofte. Zis şi făcut. Cei doi şi-au îndreptat paşii spre lăcaşul înţeleptului. Ajungând în faţa omului, părintele i-a adresat următoarea rugăminte: „Mare înţelept, ai putea să-i explici copilului meu să nu mai ceară dulciuri pe care eu nu-mi permit a le cumpăra?” Sfătuitorul a fost pus în faţa unei grele încercări, el la rândul său fiind un mare iubitor de dulciuri. Oare cum ar putea să convingă băiatul să renunţe la aceste savuroase plăceri? Înţeleptul a sugerat părintelui pofticiosului să revină peste o lună.

In tot acest interval, sfătuitorul însuşi a renunţat la a mai îngurgita orice produs din această categorie. Astfel, la următoarea vizită a celor doi, înţeleptul a adresat deplin convins următoarele cuvintele băiatului: „Copil drag, vei renunţa să mai ceri părintelui tău dulciuri pe care acesta nu ţi le poate oferi?”

Din acel moment, tânărul nu a mai solcitat dulciuri.

Stupefiat, tatăl a întrebat pe marele înţelept: „Cum de nu ai adresat fiului meu această cerere la prima noastră întâlnire?”

Sfătuitorul a replicat: „Cum puteam eu să cer băiatului să renunţe la dulciuri, când eu însumi eram un devorator de aceste produse? Ca atare, în ultima lună nu am mai mâncat deloc dulciuri.”

Exemplul dat de o anumită persoană este mult mai convingător decât propriile-i cuvinte.

Atunci când solicitam cuiva să acţioneze într-un anumit fel, noi înşine trebuie să ne conformăm. Nu ne este permis să cerem cuiva să facă ceva pe care noi înşine nu l-am intreprinde.

Încercă să te asiguri mereu că ceea ce spui concordă cu propriile-ţi acţiuni!