Adevarata religie este cea a inimii…

Consider ca adevarata religie este cea a inimii. Mai intai trebuie purificata inima. Adevarul, iubirea si puritatea sunt bazele adevaratei religii. Controlul asupra naturii instinctuale, cucerirea mintii, cultivarea calitatilor divine, servirea detasata a umanitatii, bunavointa, prietenia, constituie fundamentele adevaratei religii.

 O fiinta care paseste pe calea spirituala este supusa la multe incercari, inainte de a ajunge la capatul calatoriei. Ea este de obicei tentata sa-si micsoreze eforturile la jumatatea drumului. Multe sunt capcanele, dar acela care munceste din greu, constant, va atinge telul suprem al vietii: universalizarea fiintei, cunoasterea si beatitudinea.

 Am inteles ca indatorirea fundamentala a omului este sa invete sa daruiasca, sa daruiasca cu compasiune si detasare, sa daruiasca mult, sa daruiasca cu iubire, fara a astepta vreo rasplata, deoarece nu pierde nimic daruind si pe de alta parte celui care daruieste i se va da inapoi inmiit.

Sa-l descopar pe Dumnezeu in orice fiinta sau forma, sa-l simt peste tot, in orice moment si in orice conditii ale vietii, sa vad, sa aud, sa gust si sa simt totul ca fiind Dumnezeu, acesta este telul meu.

Traind intr-o astfel de uniune, sa-mi folosesc mintea, simturile si corpul in folosul umanitatii, sa cant numele Domnului, sa dau instructiunile necesare aspirantilor sinceri si sa raspandesc adevarata cunoastere in lume, acesta este telul vietii mele.

Ma rog ca acest ideal divin sa fie prezent in viata fiecarei fiinte umane. Ma rog ca pamantul sa devina un adevarat paradis si aceasta nu este doar o simpla dorinta, ci este o posibilitate reala. Se va realiza cand majoritatea oamenilor vor intelege ca viata inseamna evolutie spirituala.

Swami Sivananda

Prin ce chinuri groaznice am trecut…

Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. 

În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. 

Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. 

Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Dostoievski

Rost si destin

Pribegim mulţi ani în viaţă fără a ne lămuri un rost în lume. Unii pribegesc fără rost, fără ţintă. Alţii îl caută toată viaţa fără să-l găsească sau fără să ştie că l-au găsit. Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a as­cuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oa­meni, în fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dum­nezeu, care prin om trebuie să devină creaţie.

Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului tău.

Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.

Viaţa (pământească) nu e un scop în sine ci numai un mijloc, e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare, să se tre­zească într-o doctrină fără de libertatea voinţei, deci fără conceptul specific creştin al responsa­bilităţii ultime.

Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumne­zeu? Şi cum să nu răspunzi dacă n-ai făcut ce ţi-a dat de făcut?

Prin puterea spiritului, însăşi natura materială, prezentă în noi sau dincolo de noi, se amplifică, se încarcă de alte semnificaţii, în aşa fel încât ea poate deveni prilej de plenitudine şi bucurie.

Voi stiti despre Iisus o multime de lucruri, dar nu-l stiti pe El.

Si pana nu-l gasesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ti gasesti nici sensul tau, nici sensul lumii.

Va doresc sa va traiti fiecare zi intru sensul ei adevarat!”

Parintele Arsenie Boca

Asa grait-a Zarathustra…

Iubesc pe cei ce nu ştiu să trăiască altfel decât pierind, fiindcă pierind se depăşesc.

Iubesc pe cei plini de un mare dispreţ, căci poartă în ei înşişi un respect suprem: ei sunt săgeţile dorinţei ţintite spre malul celălalt.

Iubesc pe cei ce n-au nevoie să caute dincolo de stele o cauză din care să piară şi pentru care să se jertfească, ci ard pentru pământ, ca într-o zi să poată fi pământul – a Supraomului împărăţie.

Iubesc pe cel care trăieşte doar pentru a şti si care vrea să ştie, ca să-i dea voie într-o zi Supraomului să fie. Astfel îşi vrea el a lui pierzare.

Iubesc pe cel al cărui suflet în cheltuirea-i de sine refuză orice plată, căci nu are să dea vreodată înapoi: acesta doar dăruieşte, fără încetare, iar pentru sine nu ţine nimic.

Iubesc pe cel pe care-l cuprinde ruşinea când zarurile cad de partea sa şi care se intreabă atunci : „Nu-s oare vreun măsluitor?” Căci vrerea sa-i să piară.

Iubesc pe cel care îl mânie pe Dumnezeul său, din dragoste de el. Căci din mânia acestui Dumnezeu al său, el va pieri.

După ce Zarathustra grăi aceste vorbe, privi din nou mulţimea în tăcere: „Iată-i, îşi zise în sine, iată-i cum râd: Nu mă înţeleg, pentru că eu nu sunt gura care să placă acestor urechi.
Ar trebui să le pleznesc timpanul, să-nveţe să asculte cu privirea? Sau nu mai cred aceştia decât în vorbele celor care bolborosesc?”

Prea mult în munţi trăit-am, prea mult am ascultat pârâuri şi copaci; şi iată, le vorbesc acum cum aş vorbi unor păstori de capre.

Un creator îşi caută însoţitori, nu hoituri, el nu vrea nici turme, nici credincioşi. El caută creatori, să se-nsoţească, dintre aceia ce înscriu, pe table noi, valori la fel de noi.

De zece ori pe zi să izbândeşti asupra ta – aceasta îţi dă o bună osteneală şi-i opiu pentru suflet.
De zece ori să te împaci cu tine însuţi – fiindcă amarnic este să te-nfurii şi rău se doarme când eşti mânios.
Încearcă să afli zece adevăruri în fiecare zi, de teamă să nu cauţi şi noaptea şi să-ţi rămână sufletul flămând.
De zece ori pe zi să cauţi să râzi şi să te veseleşti, de nu noaptea-ţi va fi chinuită de stomac – acest părinte al melancoliei.

Asa grait- a Zarathustra – Friedrich Nietzsche 

Când iubeşti, câştigi întotdeauna.

Iubirea este cea mai profitabilă afacere. 
Când iubeşti, câştigi întotdeauna. 

Mă refer la iubirea autentică, adică atunci când iubeşti din toată inima. 
Când iubeşti cu inima îndoită, când iubirea e amestecată cu gelozie, dominaţie, 
teamă de singurătate sau anxietate de abandon, nu câştigi nici tu,nici celălalt.

Când iubeşti cu adevărat nu ai cum să fii divizat, 
este o contradicţie în termeni. 
E ca şi cumai spune că cercul are coifuri. 
Nu are! 
Doar mintea ta are, pentru că nu s-a armonizat suficient.

Iubirea autentică te face frumos, atrăgător, apt pentru a fi iubit. 
N-ai observat? 

Oamenii care iubesc sunt foarte frumoşi. 

Ceva radiază din fiinţa lor, 
iubirea pe care o emană îi face atrăgători.

Cum ai putea să fii atras de un om neiubitor, din care nu emană nimic? 
Nu ai cum! 

El este gol, o fântână fără apă, la care nu vine nimeni să bea, pentru că nu are ce.

Iubirea înseamnă abundenţă, dăruire, împărtăşire, generozitate. 

Iubirea nu este meschină!

Iubirea nu face calcule contabile, adunări şi scăderi. 

În iubire nu există datorii, reeşalonări,compensări de plăţi.

IUBIREA OFERĂ ŞI APOI UITĂ CĂ A OFERIT! 
Iubirea nu are memorie.

Dacă o întrebi, te întreabă la rândul ei: “Am făcut eu asta? Când oare?”. 
Iubirii îi lipseşte această conştiintă de sine. 

Un om care iubeşte nu stǎ sǎ evalueze: 
“Acum sunt iubitor”. 

Iubirea este acţiunea spontană, cu o minte nedivizată. 

Este curgerea minunată a unui fluviu pe marginea căruia nu stǎ nimeni care să facă ordine.
Cred că aceasta este caracteristica distinctivǎ a iubirii pure.

ÎN lUBlREA ADEVĂRATĂ NU MAI EXISTĂ EU!

De aceea nici nu cred că un om poate iubi un alt om (sau altă fiinţă). 

Un om, cel mult, poate ridica barierele din calea iubirii, 
dându-i voie sǎ se manifeste prin el. 

Când tragi jaluzelele şi în camera ta intră lumină, nu tu creezi lumina. 

Lumina vine de la Soare şi tu doar îi dai voie să intre în casa ta.

Tot aşa cum lumina vine de la Soare, cred cǎ IUBIREA VINE DE LA DUMNEZEU. 

Asta înseamnă că atunci când iubeşti cu adevărat, DUMNEZEU SE EXPRIMĂ PRIN TINE. 

Nu tu iubeşti, ci Dumnezeu iubeşte prin tine.

Cine câştigă aici?

Câştigi tu pentru că ai imensul privilegiu de a fi străbătut de iubirea de Dumnezeu. 
Câştigă celalalt, la care ajunge iubirea lui Dumnezeu. 

Şi, de ce nu, câştigă şi Dumnezeu, care are şansa să se exprime în lumea materiei pentru a o înnobila.

Adrian Nuta