Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Un comentariu

Nu e de ajuns sa iubesti

Nu e de ajuns sa ii spun te iubesc
daca nu pot primi toata aceasta
dragoste in mine,

Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit
daca relatia mea nu este in acord
cu darul iubirii primite.

Nu e de ajuns sa imi exprim dorintele,
trebuie de asemenea
sa accept sa nu le impun.

Nu e de ajuns ca ea sa-mi spuna dorintele ei,
daca nu stiu sa le primesc
sau sa le amplific.

Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca vreau o relatie de cuplu
cand eu imi doresc doar sa ne intalnim.

Nu e de ajuns sa raspund asteptarilor ei
daca nu stiu sa le exprim pe ale mele.

Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca ma poate iubi,
daca mie mi-e teama de iubire
sau mi-e frica sa devin dependent.

Nu e de ajuns sa ma las iubit
daca nu sunt sigur de propriile mele sentimente.

Nu e de ajuns sa fiu pasional
daca nu disting
nevoile ei de ale mele.

Nu e de ajuns sa ma arat cu ea
daca nu o vad cand suntem impreuna.

Nu e de ajuns sa ii promit ziua de maine
daca nu sunt capabil sa traiesc in prezent.

Nu e de ajuns sa ii spun: vreau sa traiesc cu tine
daca nu sunt eliberat de angajamentele mai vechi.

Nu e de ajuns sa ii spun: poti conta pe mine
daca eu sunt inca dependent.

Nu e de ajuns sa ii fiu fidel
daca simt ca nu imi sunt fidel mie insumi.

Dar uneori e de ajuns sa-mi asum riscul
de a spune toate acestea si mai multe
pentru a incepe sa construim impreuna
dincolo de intalnire, o relatie plina de viata.

Jacques Salome


Scrie un comentariu

Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă. 

Ştiu tot ce e mai departe de tine, 
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun 
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână. 
Şi mă rog de tine,
naşte-mă. 

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău, 
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Nichita Stănescu 

pictura de  Oana Unciuleanu


Scrie un comentariu

Marea

Stai intins pe nisip, cu ochii inchisi, caldura iti contopeste intreg trupul si nu te mai intereseaza de nimic altceva. Lumina actioneaza ca un narcotic. In aer pluteste un miros de alge putrezite, dar soarele face din din el un motiv in plus de a regasi bucuriile simple de care am uitat. Timpul insusi nu mai curge. Sau nu mai exista. A luat forma valurilor care  se rostogolesc incet, intr-un balans aproape erotic. 

In acele clipe, “a fi” inseamna totul. “A avea” nu mai are importanta. La mare, vara, am trait la nivelul senzatiilor pure, cu un hedontism, poate superficial, poate elementar, dar care ma facea sa cred ca nu mai am nimic de reprosat nici lumii, nici mie. Acolo am inteles ca mitul sirenelor nu-i o gluma nici azi.Marea iti sterge din minte singurul gand care i-ar putea periclita magia. Acela ca iubirea, cum a zis Unamuno, e tot ce poate fi tragic in lume.

Poate ca marea mi-a dat ceea ce altora le-a dat aloolul. Doar betia pe care ti-o da marea e una aparte. Nu mai ai decat trup, dar, in acele momente, trupul e mai aproape decat sufletul de ceea ce poate asigura un sens vietii, fiindca rezolva mai simplu problema fericirii. La mare, nu m-am gandit niciodata la ce ma nemultumeste. Imi ajungea ce simteam. Daca eram doi, nu mai conta chiar nimic. Dar chiar si cand eram singur, retras intr-un loc pustiu, singuratatea nu ma deranja. O limpezeau, parca, valurile care spalau pe nisip urmele lasate de alte valuri. Ca intr-o amintire a amintirii.

Probabil, am facut din ceasurile petrecute la mare ceva asemanator cu cea ce face batranetea din copilarie. O realitate dincolo de realitate. O viata dintr-o alta viata. Cat adevar o fi existand, in acest caz, in amintiri?

Raspunsul nu poate fi decat unul singur. Tot ce e sincer e adevarat. Chiar daca nu e.

 

Autoportret intr-o oglinda sparta – Octavian Paler


Scrie un comentariu

O viaţă

Stelele sunt inexorabile

cu toţii o ştim

dar eu vreau să caut fericirea pe toate valurile-albastre,

şi sub toate pietrele sure.

Dacă nu va sosi niciodată fericirea ? Ce e o viaţă ?

Un nufăr mic se ofileşte pe mal.

Şi dacă l-a-nşelat presimţirea ? Un val soseşte pe ţărm

şi se stinge în asfinţit.

Ce caută-o muscă în pînza de păianjen,

cu ce s-a ales libelula din singura-i zi de viaţă ?

Nu e nici un răspuns decît două aripi inerte

pe-un piept căzut.

Negrul nu va fi alb niciodată –

dar dulceaţa luptei ne mai rămîne

şi toate zilele cu flori noi ne vin din infern.

Ci vine o zi cînd infernul însuşi e gol şi cerul închis

şi totul încremenit –

atunci nu ne mai rămîne nimic decît trupul unei

libelule pe un fald de frunză.

Dar nimeni nu o mai ştie.

Edith Sodergran


Scrie un comentariu

„Mă iubeşti tu? Spune drept!”

Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri,
Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri!
Unde ai văzut vrodată aste ţări necunoscute?
Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute?
Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,
Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o desmierzi,
După gât să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept,
S-o întrebi numai cu ochii: „Mă iubeşti tu? Spune drept!”
Aş! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă,
E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătuşă…
Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit…
Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?

Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,

Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii?
Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse,
Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse
Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,
Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?
S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,
Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?
Când încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri,
Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri?
Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil
Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april?
Încleştând a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi?
De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o desmierzi
Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Corregio,
Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicul, înţelege-o…
Da… visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,
Când aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi,
Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c-o înţeleg…
Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg…

Mihai Eminescu – Scrisoarea IV(fragment)

 


Un comentariu

…modelul meu în viaţă sunt EU

„… prea mult am luptat, prea mult m-am zbătut, prea greu a fost drumul prin pădurea defrişată a vieţii, prea mult mi-a luat pentru a învăţa să zâmbesc, prea lungă a fost calea până aici… pentru ca acum să nu am măcar puţină admiraţie pentru mine însămi.

Poate părea o formă de narcisism, dar eu mi-aş fi dorit să fiu şi să scriu ca Anais Nin, să am educaţia şi posibilităţile ei… iar dacă viaţa nu m-a făcut să fiu ca ea, ei bine, modelul meu în viaţă sunt EU..”

Pe firul de păianjen a memoriei –  Cella Serghi(fragment)


Un comentariu

Asa grait-a Zarathustra…

Iubesc pe cei ce nu ştiu să trăiască altfel decât pierind, fiindcă pierind se depăşesc.

Iubesc pe cei plini de un mare dispreţ, căci poartă în ei înşişi un respect suprem: ei sunt săgeţile dorinţei ţintite spre malul celălalt.

Iubesc pe cei ce n-au nevoie să caute dincolo de stele o cauză din care să piară şi pentru care să se jertfească, ci ard pentru pământ, ca într-o zi să poată fi pământul – a Supraomului împărăţie.

Iubesc pe cel care trăieşte doar pentru a şti si care vrea să ştie, ca să-i dea voie într-o zi Supraomului să fie. Astfel îşi vrea el a lui pierzare.

Iubesc pe cel al cărui suflet în cheltuirea-i de sine refuză orice plată, căci nu are să dea vreodată înapoi: acesta doar dăruieşte, fără încetare, iar pentru sine nu ţine nimic.

Iubesc pe cel pe care-l cuprinde ruşinea când zarurile cad de partea sa şi care se intreabă atunci : „Nu-s oare vreun măsluitor?” Căci vrerea sa-i să piară.

Iubesc pe cel care îl mânie pe Dumnezeul său, din dragoste de el. Căci din mânia acestui Dumnezeu al său, el va pieri.

După ce Zarathustra grăi aceste vorbe, privi din nou mulţimea în tăcere: „Iată-i, îşi zise în sine, iată-i cum râd: Nu mă înţeleg, pentru că eu nu sunt gura care să placă acestor urechi.
Ar trebui să le pleznesc timpanul, să-nveţe să asculte cu privirea? Sau nu mai cred aceştia decât în vorbele celor care bolborosesc?”

Prea mult în munţi trăit-am, prea mult am ascultat pârâuri şi copaci; şi iată, le vorbesc acum cum aş vorbi unor păstori de capre.

Un creator îşi caută însoţitori, nu hoituri, el nu vrea nici turme, nici credincioşi. El caută creatori, să se-nsoţească, dintre aceia ce înscriu, pe table noi, valori la fel de noi.

De zece ori pe zi să izbândeşti asupra ta – aceasta îţi dă o bună osteneală şi-i opiu pentru suflet.
De zece ori să te împaci cu tine însuţi – fiindcă amarnic este să te-nfurii şi rău se doarme când eşti mânios.
Încearcă să afli zece adevăruri în fiecare zi, de teamă să nu cauţi şi noaptea şi să-ţi rămână sufletul flămând.
De zece ori pe zi să cauţi să râzi şi să te veseleşti, de nu noaptea-ţi va fi chinuită de stomac – acest părinte al melancoliei.

Asa grait- a Zarathustra – Friedrich Nietzsche