Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


2 comentarii

…lumea-i visul sufletului nostru…

small_igor-10jpg

În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu esistă nici timp, nici spaţiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.

Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni , atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne , am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui.

Păcat că ştiinţa necromanţiei şi acea a astrologiei s-au pierdut — cine ştie câte mistere ne-ar fi descoperit în această privinţă !

Dacă lumea este un vis — de ce n-am putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi ? Nu e adevărat că esistă un trecut – consecutivitatea e în cugetarea noastră — cauzele fenomenelor , consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, esistă şi lucrează simultan.

 

Mihai Eminescu – Sărmanul Dionis


Un comentariu

Viaţa e IUBIRE !

Dragostea2

Încerc să scriu pe hârtie cuvintele pe care nu le-am gândit eu, nu le-am auzit nicăieri, ci le-am găsit încrustate în sufletul meu de parcă cel care a trăit înaintea mea, cu acelaşi suflet, le lăsase uitate acolo ca o amintire pentru toţi cei ce urmau să-l găzduiască.

Am găsit aceste cuvinte scrise cu un cuţit pe cerul de plumb al sufletului meu şi nu m-am speriat, nu am fugit de ele, ci le-am acceptat ca şi cum ele ar fi fost cadoul cel mai de preţ pe care îl primisem de la viaţă. Am început să le citesc, să-mi citesc propriul suflet care, lipsit de gând, se încumeta să trăiască singur într-o lume în care toţi oamenii sunt inevitabil legaţi câte doi. Am învăţat limbajul orbilor care, cu mâna întinsă, se mişcă încet pe lângă ziduri căutând puncte de sprijin sau cuvinte.

Am învăţat să cuprind cu mâna tot ceea ce nu puteam cuprinde nici cu ochii, nici cu mintea, adică sensul vieţii scris în sufletul meu, într-un cuvînt, de nu ştiu cine, şi nu ştiu când, scris de o mână nevăzută, într-o ultimă disperare mută.

Din prima clipă am înţeles ce scria: ceva ce semăna a “V”, a “I”, a “S”, a A. “V” de la VIAŢĂ, “I” de la IZBÂNDĂ, “S” de la SPERANŢĂ. Unind aceste litere am înţeles că viaţa e un VIS. Şi am început să caut visul. L-am căutat pe pământ, printre oameni, în cer printre stele, în ploaie, printre stropi. Când am ajuns la soare m-am oprit: visul însemna atunci lumina. Am privit visul, adică lumina, adică soarele. Razele lui m-au orbit. Atunci am înţeles că visul, adică viaţa, nu înseamnă nimic, nimic altceva decât hăul întunecat ce se deschide înaintea orbilor şi prin care ei sunt nevoiţi să păşească, să caute, să iubească.

Am căutat un alt sens, un alt cuvânt: “AŞTEPTARE”. “Viaţa e aşteptare!” – mi-am zis. Şi am început să aştept . Noaptea aşteptam răsăritul, ziua aşteptam apusul. Un alt răsărit, un alt apus… Zilele treceau, iar eu nu făceam decât să aştept. Aşteptam mereu crezând că am găsit sensul vieţii. Eram convinsă, în naivitatea mea, că într-o zi îmi va cădea fericirea în palmă cum cad cerşetorilor orbi banii primiţi de la trecători.Dar am rămas cu mâna întinsă: nimeni nu avea fericire în plus ca să o arunce unui cerşetor ca mine. Atunci am renunţat la aşteptare!

Am căutat următorul cuvânt. Am citit : “CĂUTARE”. Viaţa e căutare!? Am început să caut. Am căutat printre stele, printre ramuri, printre frunze, pe sub pietre. Devenisem un râu de munte care alerga necontenit în căutarea oceanului. Am ajuns foarte repede la oceanul care m-a înghiţit. Simţeam că nu mai exist, că nu existasem niciodată cu adevărat, că tot ceea ce credeam eu că sunt nu era decât un murmur pe care-l acoperise zgomotul valurilor mării…

Cu o ultimă încercare am căutat în ceea ce mai rămăsese din sufletul meu un alt cuvânt, ultimul. “I” de la IZBÂNDĂ, “U” de la UITARE, , “B” de la BEŢIE, “I” de la IERTARE, “R” de la RÂU, “E” de la EXISTENŢĂ . Mi-am reconstituit numele şi viaţa din aceste litere, din acest cuvânt: IUBIRE.

Am citit acest cuvânt de mai multe ori, mai întâi în gând, apoi în şoaptă, apoi cu voce tare. Am început să strig, să mă strig pe mine cu noul meu nume, iar TU, Doamne, auzindu-mă, ai sărit să mă salvezi.

Am inteles că viaţa e IUBIRE !

 


2 comentarii

mărturisire

eu
te-am iubit!
n-am fost o fantezie,
n-am fost un anotimp,
n-am fost doar lut,
n-am fost un chip,
un vis nepetrecut,
n-am fost un nume şi atât;
n-am fost o mască
în culori nătângi
şi n-am fost lacrimi
ce-au vrut să le plângi
şi n-am fost buze
amăgind surâs
şi n-am fost soare
egoist de-apus;
n-am fost pământul
conturând un pas,
n-am fost amarul
unui bun rămas,
n-am fost tăcerea
unui necuvânt,
n-am fost planând
un singur zbor înfrânt;
n-am fost mai mult,
doar ce-am simţit şi simt.
eu…
iartă-mă,
eu numai te-am iubit.

Mirela Câmpan


3 comentarii

Visand primavara

Cu ochii deformaţi de vise, în dimineaţa primăverii, zăresc spre fereastra naturii…

Sunt trecătorul nostalgic de poezie albă, soare înfloritor , vreme caldă şi al meu vis…

 Cerul risipă norii jucăuşi, soarele degajă lumini sidefii, vântul desenează umbre pe îmbobociţii crini, pământul se desfată în proaspăta iarbă… gazele se îmbată de temperaturi gălbui, roua baletează tacticoasă pe frunzele plopilor, parfumul narciselor se-nalţă timorate spre amiază, păpădia încremeneşte în faţa îngâmfaţilor trandafiri, căldura s-amestecă în vârtejuri de praf…

 La amiază un aer greu apasă pământul copt, vântul risipă în şoaptă poveşti triste, soarelui îmbie gâzele la idile, fluturii albi hămăsiţi de lumină urcă pe raze, în curcubeiele de flori albinele-s în mare zarvă iar bondarii adorm pe liniştitele frunze de tei, umbrele se aşează leneşe pe trunchiurile copacilor, statuile încinse aşteaptă tăcute ploi răcoroase, un viscol de petale roz se smulge din noianul de culori al grădinei pe asfaltul cenuşiu…

Timpul şi apa curg molcom ţinându-se de mână ca îndrăgostiţii…

 Noaptea s-agaţă de umerii statuilor, printre nori, luna s-aşează pe gânduri, iar razele sale împrăştie fluturii de noapte înspre stele… polenul rătăcit între staturile de praf îngroapă larma amiezii, rugăciunile bieţilor maci se disipă jalnic în beznă, stoluri de cintezoi se-ndreaptă bezmetici spre cuiburile pline de somn, nufărul îşi visează albul, mireasma nopţii mă urmăreşte pe mine-trecătorul boem, iar printre baladele greierilor ţâşneşte tăcerea mea adâncă şi aceste firave rânduri …

 


2 comentarii

Ce vis !…Ce dans !

Am atata nostalgie in mine, incat as vrea ca timpul sa treaca mai repede sau sa fiu doar un fulg de nea ce se topeste in vazduh.

Vremea cand sub cupola unui vis, dansam si pluteam la gandul ca trandafirii au reinflorit iar eu asemeni lor imprastii dans si culoare in jur este departe.

Sunt invaluita doar de mreje sinistre ale temperamentului uman ce ma inconjoara , transformate sub forma unui inger negru.

Ingerul meu alb sta trist, cu aripile frante mai arunca o palida suflare asupra mea doar asa ca sa pot sa mai cred ca nu m-a parasit.

In tot cenusiul din jur imi fauresc un vis in care eu imbracata intr-o rochie „rosu carmin” din matase si cu un trandafir rosu prins in par, dansez singura in mijlocul unei sali goale pline de oglinzi….sala din palatul sufletului meu…

Ce vis !…Ce dans !