Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Un comentariu

Eu, ramul de măslin

198728_244703748986428_1554877182_n.jpg_480_480_0_64000_0_1_0

Nimic nu este pieritor,
doar schimbător-

Chiar trupul meu,
Chiar mintea mea
În mantia cea nouă
Înveşmântată,
Nevăzută, ca în magie
Mă trece
Din mărăcinişul faptei mărunte
Din hotarul rostuirii şi trăirii
Văzutelor,
Mă duce
În ţinutul nevăzut

În nevăzutul aprins
De înnoire
De sacra seducţie
De a te şti că eşti
Doar trecător, în păsări şi în înfrunzire

Cugetul
Alb porumbel cu creanga de măslin,
Se înalţă să vestească
Lui Dumnezeu
Că eu
Ramul de măslin
Am înverzit, în speranţa
Întâlnirii cu El…

Elena Armenescu


Scrie un comentariu

Marea

Stai intins pe nisip, cu ochii inchisi, caldura iti contopeste intreg trupul si nu te mai intereseaza de nimic altceva. Lumina actioneaza ca un narcotic. In aer pluteste un miros de alge putrezite, dar soarele face din din el un motiv in plus de a regasi bucuriile simple de care am uitat. Timpul insusi nu mai curge. Sau nu mai exista. A luat forma valurilor care  se rostogolesc incet, intr-un balans aproape erotic. 

In acele clipe, “a fi” inseamna totul. “A avea” nu mai are importanta. La mare, vara, am trait la nivelul senzatiilor pure, cu un hedontism, poate superficial, poate elementar, dar care ma facea sa cred ca nu mai am nimic de reprosat nici lumii, nici mie. Acolo am inteles ca mitul sirenelor nu-i o gluma nici azi.Marea iti sterge din minte singurul gand care i-ar putea periclita magia. Acela ca iubirea, cum a zis Unamuno, e tot ce poate fi tragic in lume.

Poate ca marea mi-a dat ceea ce altora le-a dat aloolul. Doar betia pe care ti-o da marea e una aparte. Nu mai ai decat trup, dar, in acele momente, trupul e mai aproape decat sufletul de ceea ce poate asigura un sens vietii, fiindca rezolva mai simplu problema fericirii. La mare, nu m-am gandit niciodata la ce ma nemultumeste. Imi ajungea ce simteam. Daca eram doi, nu mai conta chiar nimic. Dar chiar si cand eram singur, retras intr-un loc pustiu, singuratatea nu ma deranja. O limpezeau, parca, valurile care spalau pe nisip urmele lasate de alte valuri. Ca intr-o amintire a amintirii.

Probabil, am facut din ceasurile petrecute la mare ceva asemanator cu cea ce face batranetea din copilarie. O realitate dincolo de realitate. O viata dintr-o alta viata. Cat adevar o fi existand, in acest caz, in amintiri?

Raspunsul nu poate fi decat unul singur. Tot ce e sincer e adevarat. Chiar daca nu e.

 

Autoportret intr-o oglinda sparta – Octavian Paler


Scrie un comentariu

Setea trupurilor noastre…

Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură – însângerată şi nesăţioasă – gură.

De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare.

În puţinele clipe de luciditate, când mă trezeam, îmi dădeam seama că ursita nu-mi alesese numai un anumit suflet pe care trebuia să-l iubesc, ci alesese şi un anumit trup, pe care numai patima mea îl putea frânge. Toate cunoaşterile trupeşti de până atunci mi s-au părut un simplu şi nevinovat joc, o gratuită voluptate. Ileana se născuse numai şi numai pentru mine.

Am avut atunci revelaţia adevăratului înţeles al strigătului : a mea – al meu !
Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru anumite exemplare umane.

Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te „încheie”, te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni…..
Pentru că revelaţia unirii desăvârşite aceasta e: te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi.

Dar nu-ţi regăseşti experienţa ta cotidiană, profilul tău spiritual, aşa cum se desenează în lumina tare a zilei, ci te simţi fiinţă desăvârşită, totală, liberă. Este straniu că ultimele nuanţe ale pronumelui posesiv au dispărut în clipa când trupul pe care-l cunoşteam mi se descoperea ca fiind al meu; că Ileana aceasta, răpită de marea taină a nunţii, trupul acesta, luminat de un singur zâmbet umed, este al meu.

Şi totuşi, cât de vagă formula aceasta : al meu, a mea!… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care îmi aparţinea, ci îmi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă, liberă.

În clipele acelea fulgerate, un mare Om – cosmic şi viu – creştea din taina şi cu trupul Ilenei. Şi cu toate acestea cât de prost mă exprim, cât e de greu să mărturisesc precis întâlnirea! Vorbesc mereu de trupul Ilenei, ca şi când l-aş fi simţit, întreg, ca şi cum aş mai fi fost conştient că-l strâng în braţe, înfometat.

Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume şi linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o „prezenţă”, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!…

Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi, „moartea noastră”; şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi…

De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur trup cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realităţi concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente.

Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă… 

 

Mircea Eliade – Nunta in cer