Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

Să nu ne tulburăm singuri sufletul…

Să nu ne tulburăm singuri sufletul. Să nu ne întoarcem lângă gardurile peste care ne-a aruncat vreun stufiş parfumul, să nu ne rătăcim pe potecile pe unde am cules vreo bucurie… să nu cercetăm colţurile de văi şi coastele de dealuri pe unde am lăsat vreun suspin să cadă… să nu alergăm înfriguraţi pe cărările unde am auzit vreun cântec cum n-a mai fost altul… Să nu răscolim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropat vreo amintire.

E o durere zadarnică. Nu mai găsim- nu se mai întoarce- acelaşi palpit, aceeaşi izbitură de sânge în piept şi obraz, aşa cum a fost nu mai reînvie. Trebuie să ţi-o spui cu putere, numai ţie singur, ca să nu te trezeşti nebun, căutând, pe câmpiile pustii, florile odinioară căzute din mila drumului…Să porţi în tine o orchestră! Valuri de armonie să se înalţe şi să coboare ca jocurile mării!

Ce obositor cântec! Adesea mă doare trupul de truda lui…Prin ce greşeală s-au închis în mine aceste melodii, care nu se vor întrupa în muzică niciodată, care se zbat ca un şipot prins între stânci fără să se poată scurge! Ce e omul de vină de el singur? Din picătura din care s-a creat, de ceea ce a fost în ea de lanţul nesfârşit al eredităţilor?De ce poartă el pedeapsa atâtor dorinţi de care nu are vină?

 

Femeia in fata oglinzii – Hortensia Papadat Bengescu


Un comentariu

Esti in mine mereu

Albastrul se insinueaza in verde
Mi-era atat de dor sa te aud 
nu mai tin minte nimic din ce-ai spus
dar inca mai simt cum ma mangai
nefacand nici un gest

Nu am ramas in trecut
nici in prezent nu prea sunt
in viitor n-are sens sa ma cauti
esti in mine mereu
doar ca uneori simt nevoia
acuta de-a te misca in timp real
ca sa-mi amintesc unde 
prin mine
ai ajuns…
si da,
am iarasi resursa de viata
pe care mi-o daruiesti exact inainte de-a se epuiza.

Nu-i asa ca toata conversatia din mintea mea

era reala?
Ochii.
E singura modalitate de-a ne prinde.
Poate din pricina asta te-am privit 
atat de rar, dar atat de avid.

Tu crezi ca mainile noastre s-au sarutat ?
eu nu.
Mainile noastre sunt doar o parere de rau 
a limitarii in trup.

Strasnic de dor mi-a fost de tine suflete.

Gaseste ceva, cumva care sa mi te aduca in preajma mai des,
mai curand,
stai pe inima mea ca o platosa
invata -ma sa ma opresc din alergare 
ca sa-mi amintesc si de noi.


Scrie un comentariu

Când picură…ploaia

Cîteodată ai nevoie de un zîmbet ca să te simţi fericit. Sau, cine ştie cum, mergînd pe stradă, cu privirea azvîrlită spre trotuarul moleşit de căldură, simţi în tine brusc, un cîntec. Un refren tembel, care se zbenguie în mintea ta, se cîntă singur, aproape aiuritor. Şi nu vrei să înţelegi de ce se cîntă cîntecul, fiindcă simţi cum în tine creşte senzaţia de iubire, de bine, de linişte, de imponderabiliate.

Pluteşti zburdalnic prin sufletul tău şi prin hăţişurile neînţelese ale lumii înconjurătoare, nimic nu te face să te simţi fericit, totuşi, o ciudată stare de bine te invadează. Fericirea fără motiv este ca şi clipa căreia nu-i trebuie motivaţie să fie, nici nu-i trebuie motivaţie să treacă. Este stare, închisă în necunoscutele grote ale inimii umane.

Este picurul de ploaie care aduce bucurie plantei prin simpla sa cădere din cer. 
Nu-ţi trebuie palate să fii fericit, ci un suflet predispus spre fericire. Un suflet dipsus să guste mărunţişurile existenţei se surprinde pe sine însuşi învăluit în tainica izbîndă a bucuriei, în tainica trecere a timpului.

Fericirea nu este o ridicare absurdă a sufletului pe culmile înalte ale existenţei sociale, nici efectul unui surplus de endorfine, revărsate din creier în trup, nici urmarea suavă a unei poveşti de iubire.

Fericirea este simplă, iar naturaleţea ei are ceva din aerul diafan al picăturii de ploaie, ceva din misterul orbitor al nopţilor cu stele, ceva din zîmbetul inconştient al unui nou născut. A fi fericit înseamnă a fi predispus pentru fericire.

A fi nefericit înseamnă a găsi în nefericire ceea ce este fericirea. Între starea de fericire şi starea de nefericire se interpune o pauză îndelungă. Pauza dintre bucurie şi tristeţe este însăşi rutina. Este alergarea noastră continuă şi neobosită, alergarea inconştientă la un cros obligatoriu:crosul vieţii.

Ne nervează copiii noştri, apoi ne bucură: avem probleme la slujbă, apoi brusc totul intră în normal, avem de făcut cutare şi cutare lucru, de mers la piaţă, de spălat rufe, de gătit, de făcut un proiect pentru slujbă.

Toate acestea ne macină nervii şi nici nu ştim că nervii măcinaţi sînt plata noastră pentru dorinţa şi aspiraţia către fericire. Dar, înainte de asta, nervii măcinaţi sînt expresia alergării inconştiente pentru supravieţuire.

Dintr-o dată, ceva zvîcneşte în sufletele noastre, se zbate, rîvneşte departe, doreşte altceva. Dintr-o dată, lipsa unui vis te azvîrle în băltoaca nefericită a sufletului tău. Fără un vis, fără o dorinţă, fără un scop totul pare pierdut, prăbuşit, iar tu învinsul care nu mai găseşte scopul alergării sale.

Poţi fi nereficit pentru un cuvînt, cum prăbuşirea sufletească poate avea la bază o simplă frustrare, o simplă nevoie de afecţiune, încă neîmplinită sau, poate, refuzată. Între fericire şi nefericire, aşzate la capetele opuse ale sufletului nostru, rutina îşi înfierbîntă existenţa.

Fără rutină n-am şti, poate, că putem fi fericiţi atît de uşor. N-am putea simţi cît de uşor putem să ne fim nefericiţi. Nevoia de extreme şi de ponderare defineşte dimensiunea sufletului uman, care nu poate supravieţui în condiţii de fericire continuă, de nefericire continuă sau de rutină continuă. Alternarea este schimbare şi schimbarea este trăire.

Totul este să ştii cînd picură ploaia, cînd simţi un cîntec bizar în tîmple..să ştii atunci că eşti..fericit.

 

Maria Timuc


Scrie un comentariu

Dar nu cer dacât un lucru…

Ştiu că Dumnezeu m-a aşezat în focul suferinţelor. Am acceptat loviturile de ciocan pe care mi le-a dat viaţa şi uneori mă simt la fel de rece şi nesimţitor ca apa care provoacă suferinţă oţelului.

Dar nu cer dacât un lucru:

„Dumnezeule, nu mă lăsa până ce nu voi fi reuşit să iau forma pe care o aştepţi de la mine. Încearcă cum crezi că e mai bine, câtă vreme ai să doreşti, dar nu mă arunca în grămada de fier vechi a sufletelor.”

Paulo Coelho




Un comentariu

Fă-ţi timp

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să te alini oricând!
Fă-ţi timp pentru-adevaruri şi adâncimi de vis,
Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,
Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!
Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!
Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni…
Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini…
În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!
Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!
Fă-ţi timp, acum!
Să ştii: zadarnic ai să plângi,
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi!

Rudyard Kipling