Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?

De chinurile iubirii te poţi scăpa’ dizolvându-le în muzică. In felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte.

Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decât obiecte: bune sau rele. Atât.

Şi eu sunt oare mai mult de un obiect trist? Câtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme?

O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămâne tot materie… Şi cu toate acestea… într-o lume de mărăcini, parcă sunt o salcie ce-şi plânge crengile spre cer.

Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?

Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide când sângele a orbit?

Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărâmă în ţesuturi?

Şi oasele spre cine urlă în văzduh şi văzduhul de ce-mi apasă mâhnirea grăbită înspre nimic?

Şi ce chemare spre înec îmi împinge gândurile spre ape moarte?                   .

Dumnezeule! pe ce frânghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărâm trup şi suflet?

Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au, fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă.

Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?

Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică.

Emil Cioran – Amurgul gandurilor

Dar nu cer dacât un lucru…

Ştiu că Dumnezeu m-a aşezat în focul suferinţelor. Am acceptat loviturile de ciocan pe care mi le-a dat viaţa şi uneori mă simt la fel de rece şi nesimţitor ca apa care provoacă suferinţă oţelului.

Dar nu cer dacât un lucru:

„Dumnezeule, nu mă lăsa până ce nu voi fi reuşit să iau forma pe care o aştepţi de la mine. Încearcă cum crezi că e mai bine, câtă vreme ai să doreşti, dar nu mă arunca în grămada de fier vechi a sufletelor.”

Paulo Coelho

Cauţi un înţeles vieţii…

Cauţi un înţeles vieţii, când înţelesul este, în primul rând, propria devenireşi nu pacea mizerabilă pe care o dă uitarea conflictelor.
Dacă ceva ţi se opune şi te face să suferi, continuă-ţi creşterea, înseamnă că te transformi. 

Fericită acea suferinţă care te face să te naşti din tine însuţi: 
căci nici un adevăr nu se demonstrează  şi nu se atinge prin evidenţă […]

Caci îi dispreţuiesc pe cei care se abrutizează pentru a uita sau care, simplificând, înăbuşă, pentru a trăi în pace, una din aspiraţiile inimii lor.

Află că orice contradicţie fără rezolvare, orice conflict ireparabil te obligă să creşti pentru a le absorbi.

Şi tu, dacă vrei să te înalţi,macină-te în luptă cu conflictele tale: ele conduc spre eternitate. E singurul drum care există. 

Şi pentru asta suferinţa te înalţă, atunci când o accepţi.

 

Antoine de Saint-Exupéry – Citadela

 

Vreau sa traiesc…

Vreau să trăiesc. În deplină pace, nu ca o corabie pe o mare schimbătoare, în derivă şi la mila – ori la cheremul – furtunilor vieţii.Cer oare prea mult? Chiar trebuie să trec prin fiecare din încercările vieţii? Prin toate suferinţele ei? Stiu că după o scurtă perioadă de linişte furtunile se vor dezlănţui iarăşi.Nu ştiu când, ştiu doar că vor reveni.

De ce se întâmplă aşa? De ce trebuie oare să fiu purtat şi zvârlit la întâmplare de furtunile vieţii? Ce pot face? Unde este portul în care să mă refugiez în siguranţă? Unde pot găsi un loc liniştit, în care să pot sta calm? Unde anume nu mă va ajunge nicio furtună care să-mi tulbure odihna? Unde pot să-mi recapăt puterea fără să fie nevoie să mă îngrijorez la gândul că în clipa următoare furtuna se va întoarce ca să-mi tălăzuiască şi să-mi scufunde corabia, adică viaţa mea?

Metaforic vorbind, un port al „siguranţei” nu poate fi reprezentat decât de plenitudine şi integritate, conştiinţă şi luciditate. Aceasta este singura postură din care ne putem proteja împotriva furtunilor vieţii, singura cale de a lupta cu destinul, de a nu ne abandona fatalităţii.

Nimic nu-l poate surprinde sau răni pe acela care este un om complet, echilibrat, lucid, stăpân pe sine. Chiar şi felul în care îndură suferinţa este special – fără teamă ori panică.

In cazul acesta, suferinţa nu poate fi decât una fizică, de conştiinţă, de înţelepciune.

Cum bine ştim, cu toţii ne temem de suferinţa şi durerea care ne pot face viaţa un iad. O scurtă perioadă de mulţumire ori „fericire” este mai întotdeauna urmată de suferinţa şi durerea de care ne temeam. Ne sperie chinul şi durerea pe care le aduc bătrâneţea şi moartea; chiar dacă am evoluat atât de mult, dacă avem o disponibilitate mărită, agonia este oricum inevitabilă. Nu ştim ce încercări dificile ne aşteaptă şi asta ne înspăimântă, chiar dacă nu recunoaştem.

Deşi avem posibilitatea să ne luptăm pentru îndepărtarea tuturor acestor temeri din mintea şi sufletul nostru, să creăm diversiuni şi să ne dedăm plăcerilor, totuşi mereu vom auzi – conştient sau nu – un ticăit, o înspăimântătoare numărătoare inversă care ne anunţă apropierea suferinţei, durerii şi a morţii. Va fi mâine? Peste zece ani? Peste douăzeci de ani?Sunt eu oare pregătit? În căutarea plăcerii, căutând în afara noastră scurtele momente de mulţumire prin satisfacerea nevoilor superficiale, a nevoilor pur fizice, nu vom fi niciodată pregătiţi. Încercând să uităm, rămânem nepregătiţi; asta înseamnă că devenim şi mai vulnerabili.

Cu cât mai mult mă agăţ de iluzoriile aspecte materiale ale lumii, cu atât mai greu îmi va fi când în final voi fi confruntat cu suferinţa şi când acele aspecte materiale iluzorii vor dispărea.

Janez Drnovsek