Odă bucuriei

Vino tu stare măreață a sufletului
dezlegat de amintiri și de zborul îngerilor protectori,
mereu fâșâind de-asupra ta liniștitor
din aripi, ca și cum lumea
ar fi de mătase pătată și mâinile materne
o sfâșie lent, din netrebuință

Vino tu stare măreață și spune:

Eu am fost întru totul asemenea lui,
sprijinind pe nervuri același verde primăvăratec,
învelindu-mi cu același orizont
câmpia singurătății.

Toți mă credeau el, chiar și eu însumi,
din pricina cerului unic
care bătea din soare și din lună
deasupra noastră

Eu mergeam înaintea lui, eu mergeam
înapoia lui,
Pluteam deasupra lui, sau fiind drum
mă lăsam sărutat de tălpile lui, mereu
încât toți credeau că sunt el,
chiar și eu credeam că sunt el
din pricina darului morții, cu care eram
învestiți amândoi.

Când au pornit cu limbi despicate să șuiere
cuvintele cu șapte capete,
mușcându-ne otrăvitor și amândoi
cu aceeași ruptă ureche și-aceeași însângerare
am colorat silabele diavolești, –
eu credeam că sunt el, și toți
credeau că sunt el
și numai el singur știa
trupul exact în care se află

Dar numai el a murit într-adevăr,
numai el a știut că e el
iar eu n-am făcut decât să abat
spre mine o clipă mânia,
ca să se poată petrece în liniște legea
și misterul să se petreacă nestingherit

Nici mai devreme, nici mai târziu.

Nichita Stanescu