Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


5 comentarii

Asteptarea

“Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren …”


“Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit …

Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.”

         

   Octavian Paler – Viata pe un peron


Scrie un comentariu

Rugă a singurătăţii

„Ai milă de mine, Doamne, căci singurătatea mă apasă. Nu aştept nimic. Mă aflu în această cameră în care nimeni nu îmi vorbeşte. Şi totuşi, nu prezenţe îţi cer, căci mă simt şi mai pierdută când mă afund în mulţime. O alta, asemenea mie, singură şi ea într-o cameră, este totuşi fericită, ştiindu-i pe cei dragi în casă. Nu îi aude, nu îi vede; nu primeşte nimic de la ei în această clipă; dar îi este de ajuns, pentru fericirea ei, să îşi ştie casa locuită. 

Doamne, nu îţi cer nimic care să poată fi văzut sau auzit – minunile tale nu sunt pentru simţuri; ci îmi este de ajuns, pentru a mă vindeca, să îmi luminezi spiritul asupra casei mele. 

Călătorul în deşert, plecat din locuinţa sa, chiar ştiind-o la capătul lumii se bucură de ea; depărtarea nu îl împiedică să fie hrănit de ea, iar dacă moare, moare în iubire. Nu îţi cer, Doamne, nici să îmi fie casa aproape. 

Trecătorul din mulţime, impresionat de chipul unei necunoscute, se transfigurează, chiar dacă nu este pentru el; asemenea unui soldat îndrăgostit de regină, el devine soldatul ei. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar să-mi fie casa făgăduită.

În largul mărilor, navigatori înflăcăraţi îşi închină destinul unei insule care nu există; pe corabie, aceştia îi cântă imnul şi sunt fericiţi; nu insula umple inima lor, ci imnul. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar să am o casă undeva.

Singurătatea, Doamne, nu este decât rodul sufletului infirm. Patria în care sufletul sălăşluieşte este sensul lucrurilor, aşa cum templul este sensul pietrelor. Sufletul nu are aripi decât pentru acest loc. El nu se bucură de obiecte, ci de ceea ce poate citi în miezul lor, care le leagă. 

Doar învaţă-mă să citesc; atunci, Doamne, singurătatea mea se va sfârşi.”

Citadela – Antoine de Saint Exupery