Mă întreb uneori dacă plantelor le e frică unele de altele. Şi nu ştiu niciodată ce să răspund. Îi este frică ierbii de umbra stejarului? Şi stejarului de viclenia parazită a vâscului? Îi este frică vinetei de troscot, ardeiului de brusturi, mazărei de urzici? Zmeurei îi e frică de mur? Cireşul se teme de nuc? Dar piersicul de cireş? Aroganţa pirului înspăimântă via? Căpşunilor li-e frică de veninul mătrăgunei? Dar trandafirului de volbură, dar crinului de ştir?
Dincolo de maşinăria suavă şi implacabilă a propriei meniri, dincolo de faptul că ştiu o dată pentru totdeauna ce fructe să facă şi ce seve să extragă din pământ, există în ele şi un loc al aşteptării la rău, un spaţiu al presimţirii primejdiei? Sau totala incapacitate de a se apăra le-a atrofiat atât de obositoarea clarviziune şi le-a scutit de spaimele pe care ea, cu atâta sadism, le implică?
Frica se naşte întotdeauna numai din bănuiala că mai există o şansă pentru ca răul să fie evitat, din neliniştea că nu au fost epuizate toate mijloacele îndepărtării primejdiei, din remuşcarea că nu au fost încercate toate posibilităţile luptei. În timp ce, dimpotrivă, fatalitatea absolută, imposibilitatea totală a împotrivirii sau a eludării nasc o linişte aproape egală cu libertatea, o seninătate aproape comparabilă cu forţa.
Planetele sunt senine şi libere pentru că, neavând nici o şansă de a-şi schimba destinul, nici iluziile, nici spaimele legate de el nu le mai intră în socoteli. Rezultă de aici că frica ar fi o dovadă a evoluţiei? Oricum, cred că mi-aş fi dorit un destin vegetal şi aş fi optat pentru el, dacă nu mi s-ar fi cerut să optez şi acolo între statutul trandafirului şi cel al urzicii sau volburei şi dacă aş fi fost sigură că mult sub sau peste înţelegerea regnului nostru animal, în alte stări de agregare şi în alte sisteme de măsurare, seninătatea plantelor nu se ţese, la rândul ei, din mai complicate şi mai subtile spaime.
Ana Blandiana
Raza de lumina 