Când plângi… cred că eşti precum ploaia d-afară…

A trebuit să-şi jelească ziua norii ca să-mi aştern gândurile… iar foaia să mai respire lacom o gură de litere…

Ştii oare că se extind dimineţile din mine… se lăţesc alarmant de mult… doar ca să fiu prima care să-ţi vestească încolţitul zorilor ce-o să-ţi deschidă pleoapele… 

Se răspândesc luminile din privire, ajungând până la întâiul grad al orbirii… doar ca să-ţi răcorească cu alba ninsoare fierbinţeala gândurilor tale ce stau ca broboanele pe frunte în miezul zilei…

Se aruncă noaptea pe pleoapele tale… se propagă cutremurator pe întreaga pupilă… eu număr stelele care ţi se aşează pe iris atunci când nu conştientizezi… la ora târzie se măresc distanţele dintre timpul tău şi al meu… întârzii momentul în care atingerea lor fierbe secundele… înnoptează deseori oftaturile pe genele tale… aşteaptă mângâierea care de prea multe ori de la mine nu vine… nu mă-ncumet să ating atîta lumină… iar bratele-mi rămân urlând în fibră să te îmbraţişeze…

Însă de dragul tău, în miezul verii am tras toamna de lacrimile-i mari si ruginii… umbrela mea am rugat-o să alerge spre ploile ei reci si melodice precum un acord perpetuu, desi corzile viorii s-au rupt demult…
Şi-a plouat… a plouat ca toamna din mine… cu o perdea de nori si valuri de ape, cu un vânt trist şi căutător de frunze uscate… a plouat şi a mângâiat pământul încins cu răcoriri de toamnă precum îţi place…

Dar timpul vine din umbră şi se înconvoaie pe mine… eu mă arcuiesc în evitarea ei zadarnică… cer o nouă amanare de la vară şi încă o zi de toamnă… dorind să mă zideşti în tine şi mâine… încă o zi să fiu pe placul liniei vieţii tale din palmă… 

Acum e ceasul adâncirii mele în noaptea luminii… mi-e tristă noaptea neatinsă de umbre… se şifonează gândul de atâta nesomn şi neclintire de veghe, iar tăcerea hoinăreşte nebună prin minte şi cuvintele-mi se sfărâmă la sfârşitul acestei scrisori… ploaia mă cheamă spre o nouă reverie…spre un nou gând de toamnă târzie şi frunze mohorâte …

Când plângi… cred că eşti precum ploaia d-afară…

Când picură…ploaia

Cîteodată ai nevoie de un zîmbet ca să te simţi fericit. Sau, cine ştie cum, mergînd pe stradă, cu privirea azvîrlită spre trotuarul moleşit de căldură, simţi în tine brusc, un cîntec. Un refren tembel, care se zbenguie în mintea ta, se cîntă singur, aproape aiuritor. Şi nu vrei să înţelegi de ce se cîntă cîntecul, fiindcă simţi cum în tine creşte senzaţia de iubire, de bine, de linişte, de imponderabiliate.

Pluteşti zburdalnic prin sufletul tău şi prin hăţişurile neînţelese ale lumii înconjurătoare, nimic nu te face să te simţi fericit, totuşi, o ciudată stare de bine te invadează. Fericirea fără motiv este ca şi clipa căreia nu-i trebuie motivaţie să fie, nici nu-i trebuie motivaţie să treacă. Este stare, închisă în necunoscutele grote ale inimii umane.

Este picurul de ploaie care aduce bucurie plantei prin simpla sa cădere din cer. 
Nu-ţi trebuie palate să fii fericit, ci un suflet predispus spre fericire. Un suflet dipsus să guste mărunţişurile existenţei se surprinde pe sine însuşi învăluit în tainica izbîndă a bucuriei, în tainica trecere a timpului.

Fericirea nu este o ridicare absurdă a sufletului pe culmile înalte ale existenţei sociale, nici efectul unui surplus de endorfine, revărsate din creier în trup, nici urmarea suavă a unei poveşti de iubire.

Fericirea este simplă, iar naturaleţea ei are ceva din aerul diafan al picăturii de ploaie, ceva din misterul orbitor al nopţilor cu stele, ceva din zîmbetul inconştient al unui nou născut. A fi fericit înseamnă a fi predispus pentru fericire.

A fi nefericit înseamnă a găsi în nefericire ceea ce este fericirea. Între starea de fericire şi starea de nefericire se interpune o pauză îndelungă. Pauza dintre bucurie şi tristeţe este însăşi rutina. Este alergarea noastră continuă şi neobosită, alergarea inconştientă la un cros obligatoriu:crosul vieţii.

Ne nervează copiii noştri, apoi ne bucură: avem probleme la slujbă, apoi brusc totul intră în normal, avem de făcut cutare şi cutare lucru, de mers la piaţă, de spălat rufe, de gătit, de făcut un proiect pentru slujbă.

Toate acestea ne macină nervii şi nici nu ştim că nervii măcinaţi sînt plata noastră pentru dorinţa şi aspiraţia către fericire. Dar, înainte de asta, nervii măcinaţi sînt expresia alergării inconştiente pentru supravieţuire.

Dintr-o dată, ceva zvîcneşte în sufletele noastre, se zbate, rîvneşte departe, doreşte altceva. Dintr-o dată, lipsa unui vis te azvîrle în băltoaca nefericită a sufletului tău. Fără un vis, fără o dorinţă, fără un scop totul pare pierdut, prăbuşit, iar tu învinsul care nu mai găseşte scopul alergării sale.

Poţi fi nereficit pentru un cuvînt, cum prăbuşirea sufletească poate avea la bază o simplă frustrare, o simplă nevoie de afecţiune, încă neîmplinită sau, poate, refuzată. Între fericire şi nefericire, aşzate la capetele opuse ale sufletului nostru, rutina îşi înfierbîntă existenţa.

Fără rutină n-am şti, poate, că putem fi fericiţi atît de uşor. N-am putea simţi cît de uşor putem să ne fim nefericiţi. Nevoia de extreme şi de ponderare defineşte dimensiunea sufletului uman, care nu poate supravieţui în condiţii de fericire continuă, de nefericire continuă sau de rutină continuă. Alternarea este schimbare şi schimbarea este trăire.

Totul este să ştii cînd picură ploaia, cînd simţi un cîntec bizar în tîmple..să ştii atunci că eşti..fericit.

 

Maria Timuc

Pe-o frunza…un vers

„Adun picuri de ploaie şi încerc să scriu un vers
pe o frunză
apoi, cuvintele se scurg prin degetele-mi prea lungi
îţi aştern toamna la picioare cu o şoaptă
dar tu, te faci că nimic nu auzi
plouă uşor ca bătaia unei inimi prea sărace
prea simple solfegii de dor,
nu-mi permit gălăgia iubirii târzii
nu-ţi permit lacrimi, să ştii!
suntem rătăciţi în ungherele anotimpurilor
frumoşi şi prea trişti pentru ploi cu patos
doar picuri pe un pervaz găurit de rugină
şi-un vers scris pe-o frunză de vină, 
mi-e rece gândul asemeni unui mormânt
mi-e umbră şi vânt
încerc să scriu un vers pe o frunză uscată
cu stropii de ploaie să-ţi cânt
în şoaptă, atât de încet şi atât de sărac
doar ploaia recită, eu tac
ascunşi după colţul umbrit din rai
pe un pervaz ruginit
doar ploaia recită, amurgul bălai
al săracilor fără drept de iubit
atât mi-a rămas, averi din argintul ploii
şi aur din frunze sfărâmate
atât mi-a rămas
în urmă bălţi şi-nainte o eternitate !”