Clipe rare, de neuitat…

 

Clipe rare, de neuitat: nici nu ştiu cînd şi unde ne-am despărţit şi dacă măcar i-am spus bună ziua. Clipe minunate!

Fără să ştim ne cucerim în noi înşine un teritoriu inatacabil în care ne retragem apoi ani în şir, cînd, după ce am fost înlănţuiţi, căutăm în urmă, în momente
de criză, libertatea pierdută.

Iar eu l-am lărgit mult acest teritoriu al meu în orele care au urmat. M-am plimbat prin oraş, deşi mersesem destul în ziua aceea. M-am plimbat prin oraş! Credeţi că e puţin lucru o plimbare? Urmăriţi un om singur care se plimbă, de pildă pe mine.

Întîi că… Dar să eliminăm din capul locului plimbările melancolice, singurele
care nu ascund starea noastră sufletească, nu ne jenăm să arătăm astfel, în timp ce de pildă un om furios, ieşit să se plimbe, îşi va ascunde de îndată această stare, în afară desigur de indivizi rari, cărora nu le mai pasă cum arată, furia fiind mai puternică decît ei…

Sau plimbările în grup, cînd de cele mai deseori se povesteşte şi se rîde tare, grupul excită, personalitatea indivizilor se amplifică, cu toate că singurătatea ar trebui să le fie mai proprie, fiindcă la începuturi animalul numit om trăia izolat…

Mă interesează plimbarea în libertate, fără gînduri şi fără ţintă şi mai ales fără reverie, fiindcă într-o astfel de stare de obicei nu mai vezi lucrurile din jur…

Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda