Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Un comentariu

Obisnuinta

       Ne obisnuim cu atatea in viata , placute sau neplacute …cu zilele si noptile , cu anotimpurile calde si reci , cu anii…Da , si cu anii fugari , cu aritmetica lor sucita , momindu-ne , doar cu cat adunam mai multi , cu atat ne raman mai putini la indemana…cu toate vifornitele vietii ne deprindem, si cu ale societatii , admitand ca ne cad bine …

       In definitiv , fiecare ne purtam crucea, toti cei din frontul vietii , condamnati sa ardem pe rugul unui vis…Ce-om fi gasind in toate nimicurile care ne apar in cale , ca sa le transformam neaparat in probleme? O fi un blestem pe capul nostru de cand cu pacatul Evei , ca nici pe drum drept sa nu ne fie bine….

         Asa-i randuita viata , asa o traim de cand lumea , ca ispiteste la fel de fel de ganduri , incat nu mai stii daca sunt parerile tale astea de acum sau le-ai citit demult pe undeva… Poate unde trairile noastre sunt aceleasi mereu…dor, iubire, ura…Nu-i mai putin adevarat ca sunt simtaminte pe care nu ti le intelegi si, oricate carti ai parcurge nu te ajuta cu nimic in a ti le clarifica…

Uite , cred ca , daca cineva ar vrea neaparat sa descrie starea mea sufleteasca de acum , n-ar izbuti cu toate condeiele pamantului langa el…Daca mi-ar cere sa i-o explic eu, n-as putea-o face nici pe atata.  


Scrie un comentariu

Noptile

Noptile, cînd îmi amintesc iarasi de noi, 
totdeauna pe întuneric si amenintati totdeauna, 
îmbratisati sub ghilotina mereu, 
totdeauna obsedati de timp si de noapte, 
haituiti de umbre în care ne recunoastem pe noi, 
totdeauna ca în prima noapte a lumii
si totdeauna vorbind despre sfîrsitul iubirii, 
totdeauna amintindu-ne de mari si de soare
si totdeauna pe acest nisip negru al noptii
fara sa stim daca mîine vom mai fi împreuna, 
totdeauna asteptînd cutitul ghilotinei sa cada, 
totdeauna despartirile, 
totdeauna dragostea amenintata de altii
si de noi însine, 
totdeauna sub acest soare negru
care ne lumineaza, cînd se ating, mîinile, 
totdeauna înfricosati ca mîinile noastre
vor ajunge la capatul dragostei noastre
si totdeauna visînd sa ne iubim fara sa stim
daca suntem primii oameni pe lume sau ultimii, 
daca lumea începe cu noi sau sfîrseste.

Totdeauna dragostea în umbra ca înteleptii lui Rembrandt, 
ea care n-are nevoie de întelepciune, ci de speranta
si totusi daca vom muri vreodata dragostea noastra, 
va muri nu din pricina noptii
ci din pricina ca noi însine am amenintat-o prea mult. 

Octavian Paler