Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

La-nceputul serilor

tumblr_mm24rfeMQ31so9qfgo1_500

La-nceputul serilor
Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul ca sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

…Dar tot timpul suna ceva…ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.

Nichita Stănescu


Scrie un comentariu

Într-o joi cu dragoste

imagini_de_dragoste

Seară de joi, seară deasă de suflet,
în care destinele noastre creşteau
ca iarba de primăvară,

iar eu te iubeam
atît de mult, încît te uitam,
crezînd ca faci parte din mine.

Şi numai atunci mă miram
cînd, uneori, surîdeam, şi tu
nu surîdeai,

cînd jefuiam copacii de frunze,
şi tu
ramîneai lînga ei, mai departe.

Atunci mi-apărea
că eşti altcineva,
dar numai atît cît poate să  fie
altcineva soarele serii —
luna… 

Nichita Stănescu


Scrie un comentariu

Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă. 

Ştiu tot ce e mai departe de tine, 
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun 
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână. 
Şi mă rog de tine,
naşte-mă. 

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău, 
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Nichita Stănescu 

pictura de  Oana Unciuleanu


Scrie un comentariu

Odă bucuriei

Vino tu stare măreață a sufletului
dezlegat de amintiri și de zborul îngerilor protectori,
mereu fâșâind de-asupra ta liniștitor
din aripi, ca și cum lumea
ar fi de mătase pătată și mâinile materne
o sfâșie lent, din netrebuință

Vino tu stare măreață și spune:

Eu am fost întru totul asemenea lui,
sprijinind pe nervuri același verde primăvăratec,
învelindu-mi cu același orizont
câmpia singurătății.

Toți mă credeau el, chiar și eu însumi,
din pricina cerului unic
care bătea din soare și din lună
deasupra noastră

Eu mergeam înaintea lui, eu mergeam
înapoia lui,
Pluteam deasupra lui, sau fiind drum
mă lăsam sărutat de tălpile lui, mereu
încât toți credeau că sunt el,
chiar și eu credeam că sunt el
din pricina darului morții, cu care eram
învestiți amândoi.

Când au pornit cu limbi despicate să șuiere
cuvintele cu șapte capete,
mușcându-ne otrăvitor și amândoi
cu aceeași ruptă ureche și-aceeași însângerare
am colorat silabele diavolești, –
eu credeam că sunt el, și toți
credeau că sunt el
și numai el singur știa
trupul exact în care se află

Dar numai el a murit într-adevăr,
numai el a știut că e el
iar eu n-am făcut decât să abat
spre mine o clipă mânia,
ca să se poată petrece în liniște legea
și misterul să se petreacă nestingherit

Nici mai devreme, nici mai târziu.

Nichita Stanescu


Scrie un comentariu

Adolescență

Tu ești cântecul meu de izbândă.

Peste noapte când te înfățișezi
în firele ploii,
intru surâzând
sub cupolele tale de cristal,
uimit de bogăția ta
și mângâi frâiele cailor tăi
bătute cu piatra de zamfir.

Eu voi încăleca
pe-un armasar alb
și-mi voi agăța ploile,
cercel sunător la ureche,
să mă auzi când trec.

Privește-mi ochii
cât de albaștri-mi sunt!
Mă gândesc la Comună,
la bolțile-i înalte cât privirea.

Și când rostesc numele ei de purpură
și buzele mi se roşesc,
ca de-un sarut,
atunci știu că s-a făcut dimineață
și mă grăbesc în întâmpinarea
soarelui.

Nichita Stanescu