Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

Marea

Stai intins pe nisip, cu ochii inchisi, caldura iti contopeste intreg trupul si nu te mai intereseaza de nimic altceva. Lumina actioneaza ca un narcotic. In aer pluteste un miros de alge putrezite, dar soarele face din din el un motiv in plus de a regasi bucuriile simple de care am uitat. Timpul insusi nu mai curge. Sau nu mai exista. A luat forma valurilor care  se rostogolesc incet, intr-un balans aproape erotic. 

In acele clipe, “a fi” inseamna totul. “A avea” nu mai are importanta. La mare, vara, am trait la nivelul senzatiilor pure, cu un hedontism, poate superficial, poate elementar, dar care ma facea sa cred ca nu mai am nimic de reprosat nici lumii, nici mie. Acolo am inteles ca mitul sirenelor nu-i o gluma nici azi.Marea iti sterge din minte singurul gand care i-ar putea periclita magia. Acela ca iubirea, cum a zis Unamuno, e tot ce poate fi tragic in lume.

Poate ca marea mi-a dat ceea ce altora le-a dat aloolul. Doar betia pe care ti-o da marea e una aparte. Nu mai ai decat trup, dar, in acele momente, trupul e mai aproape decat sufletul de ceea ce poate asigura un sens vietii, fiindca rezolva mai simplu problema fericirii. La mare, nu m-am gandit niciodata la ce ma nemultumeste. Imi ajungea ce simteam. Daca eram doi, nu mai conta chiar nimic. Dar chiar si cand eram singur, retras intr-un loc pustiu, singuratatea nu ma deranja. O limpezeau, parca, valurile care spalau pe nisip urmele lasate de alte valuri. Ca intr-o amintire a amintirii.

Probabil, am facut din ceasurile petrecute la mare ceva asemanator cu cea ce face batranetea din copilarie. O realitate dincolo de realitate. O viata dintr-o alta viata. Cat adevar o fi existand, in acest caz, in amintiri?

Raspunsul nu poate fi decat unul singur. Tot ce e sincer e adevarat. Chiar daca nu e.

 

Autoportret intr-o oglinda sparta – Octavian Paler


Scrie un comentariu

În faţa mării

Cum seamăn eu cu tine, mare,

La fel, mereu neliniştit,

Închis din patru părţi de timpul,

Din care nu e de ieşit.

 

Mă zbat adânc, fără cruţare,

Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,

Dar oricât aş lovi de tare

Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

 

E-o luptă fără-asemănare,

Sunt malurile prea de fier.

Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,

Doar cu bucata mea de cer.

 

Izbesc mereu, mereu mai aprig

Şi fără să îngenunchez,

Dar nu pot, nu, ieşi din vremea

În care-ncep să-nnegurez.

 

Mi-e dorul inima şi gândul

Tot răni, la zbatere proscris,

Dar încă lupt să nu stau numai

În ţărmurile mele-nchis.

 

Izbesc, izbesc întotdeauna

Ca tine, tot mereu la fel.

Şi mie timpul mi-a pus maluri

Şi nu pot sa mai ies din el…

 

 

 Virgil Carianopol


Scrie un comentariu

…in mijlocul sufletului

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi.

E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când.

Şi să zică aşa, gândindu-se la mine:

„N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea.”

M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă.

Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

 

Iona – Marin Sorescu