Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


2 comentarii

Ganduri de toamna

Printre ultimele zile de septembrie… a rasarit astazi o dimineata încarcata de roua ruginie a frunzelor pline de vise varatice… un aperitiv apetisant pentru o toamna flamanda de colorituri brun-roscate, de un soare confuz si de un vant cald si amnezic … au uitat cu totii ca ar trebui sa anunte desfrunzirea prin salcii… 

Dar nu-ti face griji… sunt destui copaci care raspund prezent anotimpului care se cuvine acestui ceas si nu mai viseaza canicule sau imbobociri… te asteapta frunzele castanilor si-ai teilor la un dans plin de piruete, si acorduri de fericire încarcate cu rasete jucause… azi toamna mi-a cerut sa-ti las la primele ore ale zilei cateva cuvinte de lumina si un sarut pe genele-ti pline de zambete… azi stiu ca te acompaniaza toamna in lungul drum al vietii… 

Sa-ti îmbrace zilele lui septembrie sufletul cu iubire si vocea să ţi-o incalzeasca precum acorduri de vioara… sa-ti cante inima romante si sa-ti danseze tangouri in ploaie… pe crestet sa-ti aseze infloritori ani de dragoste si armonie.


Scrie un comentariu

Marea

Stai intins pe nisip, cu ochii inchisi, caldura iti contopeste intreg trupul si nu te mai intereseaza de nimic altceva. Lumina actioneaza ca un narcotic. In aer pluteste un miros de alge putrezite, dar soarele face din din el un motiv in plus de a regasi bucuriile simple de care am uitat. Timpul insusi nu mai curge. Sau nu mai exista. A luat forma valurilor care  se rostogolesc incet, intr-un balans aproape erotic. 

In acele clipe, “a fi” inseamna totul. “A avea” nu mai are importanta. La mare, vara, am trait la nivelul senzatiilor pure, cu un hedontism, poate superficial, poate elementar, dar care ma facea sa cred ca nu mai am nimic de reprosat nici lumii, nici mie. Acolo am inteles ca mitul sirenelor nu-i o gluma nici azi.Marea iti sterge din minte singurul gand care i-ar putea periclita magia. Acela ca iubirea, cum a zis Unamuno, e tot ce poate fi tragic in lume.

Poate ca marea mi-a dat ceea ce altora le-a dat aloolul. Doar betia pe care ti-o da marea e una aparte. Nu mai ai decat trup, dar, in acele momente, trupul e mai aproape decat sufletul de ceea ce poate asigura un sens vietii, fiindca rezolva mai simplu problema fericirii. La mare, nu m-am gandit niciodata la ce ma nemultumeste. Imi ajungea ce simteam. Daca eram doi, nu mai conta chiar nimic. Dar chiar si cand eram singur, retras intr-un loc pustiu, singuratatea nu ma deranja. O limpezeau, parca, valurile care spalau pe nisip urmele lasate de alte valuri. Ca intr-o amintire a amintirii.

Probabil, am facut din ceasurile petrecute la mare ceva asemanator cu cea ce face batranetea din copilarie. O realitate dincolo de realitate. O viata dintr-o alta viata. Cat adevar o fi existand, in acest caz, in amintiri?

Raspunsul nu poate fi decat unul singur. Tot ce e sincer e adevarat. Chiar daca nu e.

 

Autoportret intr-o oglinda sparta – Octavian Paler


Un comentariu

Lumina

Lumina e-n geamul tău şi-n paharul tău cu apă. E-n ochii tăi.

Eşti ca un pom cu mugurii aprinşi. Lasă-ţi ramurile să pornească. Lasă-le să meargă până acolo unde singure se vor opri. Acolo face ramura fruct. Alte ramuri vor încolţi şi vor pleca în sus din trunchiul rădăcinilor tale.

Nu ieşi din sufletul tău, nu călători cu alte suflete, ca în nişte bărci fără lopeţi. Barca bună, cu lopeţile tari, e sufletul tău, e gândul tău. Pentru braţele tale numai sufletul tău are vârste potrivite. Adevărul tău numai în tine se află şi numai limba ta îl poate tâlcui.

Fiecare om vorbeşte, cu glas deosebit, un grai deosebit. Minte cu minte nu se înţelege deplin, înstrăinată de graiuri. Tu eşti unul, şi ceilalţi sunt sute de mii de mii. Tu pe unul singur trebuie să îl mântuieşti: pe tine. Pomul vede numai de cireaşa lui.

Aş vrea să fac din fiecare din voi o comoară închisă, bine zidită pe dinlăuntru. Închidete-n za şi ascunde-ţi ochii în coif, şi în trupul tău de fier încremenit mişcă-te nevăzut, ca argintul-viu în stâncă.

Lumea nu este accea care se vede: aceea pe care ţi-o închipuieşti. Intră în închipuirea ta adânc şi ieşi pe tărâmul celălalt: nu te dezlipi de închipuirea ta.

În tine se găseşte lumea întreagă, oglindită pe dinlăuntru. Ca în bobul de mei, zac în tine puterile taurului şi farmecele tainelor strânse-n miez. Plodul tău ascuns, pe care n-ai ştiut să-l cauţi, e huştia şi aluatul vieţii; gândul tău, ca o drojdie vie, o sporeşte, înzecind-o în copaia ei. Ceea ce cauţi în alţii, se află pe măsura înţelesului tău în tine, rătăcitorule.

De ce pribegeşti în grădinile străine şi-ţi laşi florile neîngrijite, şi, copacul tău, cu omizi? Mireasma ta nu ţi se pare bună, fiindcă nu o cunoşti, altoaiele tale ţi se par sterpe, seminţele tale – goale, fiindcă sunt ale tale. Gândeşte-te bine: e cineva mai bun ca tine? Nu e…

 

Tudor Arghezi

 


Scrie un comentariu

Când iubeşti, câştigi întotdeauna.

Iubirea este cea mai profitabilă afacere. 
Când iubeşti, câştigi întotdeauna. 

Mă refer la iubirea autentică, adică atunci când iubeşti din toată inima. 
Când iubeşti cu inima îndoită, când iubirea e amestecată cu gelozie, dominaţie, 
teamă de singurătate sau anxietate de abandon, nu câştigi nici tu,nici celălalt.

Când iubeşti cu adevărat nu ai cum să fii divizat, 
este o contradicţie în termeni. 
E ca şi cumai spune că cercul are coifuri. 
Nu are! 
Doar mintea ta are, pentru că nu s-a armonizat suficient.

Iubirea autentică te face frumos, atrăgător, apt pentru a fi iubit. 
N-ai observat? 

Oamenii care iubesc sunt foarte frumoşi. 

Ceva radiază din fiinţa lor, 
iubirea pe care o emană îi face atrăgători.

Cum ai putea să fii atras de un om neiubitor, din care nu emană nimic? 
Nu ai cum! 

El este gol, o fântână fără apă, la care nu vine nimeni să bea, pentru că nu are ce.

Iubirea înseamnă abundenţă, dăruire, împărtăşire, generozitate. 

Iubirea nu este meschină!

Iubirea nu face calcule contabile, adunări şi scăderi. 

În iubire nu există datorii, reeşalonări,compensări de plăţi.

IUBIREA OFERĂ ŞI APOI UITĂ CĂ A OFERIT! 
Iubirea nu are memorie.

Dacă o întrebi, te întreabă la rândul ei: “Am făcut eu asta? Când oare?”. 
Iubirii îi lipseşte această conştiintă de sine. 

Un om care iubeşte nu stǎ sǎ evalueze: 
“Acum sunt iubitor”. 

Iubirea este acţiunea spontană, cu o minte nedivizată. 

Este curgerea minunată a unui fluviu pe marginea căruia nu stǎ nimeni care să facă ordine.
Cred că aceasta este caracteristica distinctivǎ a iubirii pure.

ÎN lUBlREA ADEVĂRATĂ NU MAI EXISTĂ EU!

De aceea nici nu cred că un om poate iubi un alt om (sau altă fiinţă). 

Un om, cel mult, poate ridica barierele din calea iubirii, 
dându-i voie sǎ se manifeste prin el. 

Când tragi jaluzelele şi în camera ta intră lumină, nu tu creezi lumina. 

Lumina vine de la Soare şi tu doar îi dai voie să intre în casa ta.

Tot aşa cum lumina vine de la Soare, cred cǎ IUBIREA VINE DE LA DUMNEZEU. 

Asta înseamnă că atunci când iubeşti cu adevărat, DUMNEZEU SE EXPRIMĂ PRIN TINE. 

Nu tu iubeşti, ci Dumnezeu iubeşte prin tine.

Cine câştigă aici?

Câştigi tu pentru că ai imensul privilegiu de a fi străbătut de iubirea de Dumnezeu. 
Câştigă celalalt, la care ajunge iubirea lui Dumnezeu. 

Şi, de ce nu, câştigă şi Dumnezeu, care are şansa să se exprime în lumea materiei pentru a o înnobila.

Adrian Nuta


Scrie un comentariu

Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine…

Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. 

Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. 

Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi halucinante. 

Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfârşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistenţă, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încântare.

Emil Cioran – Pe culmile disperarii