……cât de rău mă doare dorul …

Tu mi-ai adus aminte cât de rău doare dorul…
Cântându-mi uneori din depărtarea ta de dincolo de răsărit…
Când tu taci apune glasul păsărilor printre frunze
Si mi se asterne toamna peste tâmple.
Vreau liniste, să-mi pot auzi muzica nescrisă încă 
Dar deja auzită de tine…
Voi astepta cuminte să mi te-aducă gândul 
Mai aproape cu fiecare strop de ploaie din ziua mea;
Voi astepta să-ti aud respiratia sacadată
Apropiindu-se de prima atingere a buzelor,
Dincolo de foile cortului, ale lumii si ale visului…
Si -ti spun…mi-era atât de dor să mă doară pieptul la fiecare respiratie…
Să nu pot să fac un pas fără să te văd oglindit
Într-o petală de floare
Sau într-o adiere de vânt
Mă durea atât de tare că uitasem să simt vara din mine
Tu mi-ai adus aminte…
…cât de rău mă doare dorul …
asa că mă încrunt, mă ridic si fug 
Să te uit putin si să continui să respir pentru mine.
Lasă-mi timp si-ti voi asculta supusă atingerile calme…
Lasă-mi timp si voi învăta să mi te-aduc aminte
Când ne va uni ultimul val, 
La răsăritul soarelui,
Îmbrătisati pe nisip
În visul de mâine.

Zile senine

Nu printr-o mare iubire,
Nu prin bogăţie, prin onoruri din anii maturităţii, prin victorii în politică sau în război,
Vei avea zile senine.
Dar, pe măsură ce viaţa se duce şi toate furtunoasele pasiuni se potolesc,
Pe măsură ce splendide, vaporoase, tăcute culori acoperă cerul de seară,
Pe măsură ce blândeţea, liniştea şi bogăţia spiritului, ca un aer proaspăt şi îmbălsămat, îţi umplu viaţa,
Pe măsură ce zilele se îmbracă în lumini patinate şi merele coapte atârnă, obosite şi leneşe, pe crengi,
Sosesc cele mai liniştite şi mai fericite zile dintre toate,
Liniştitele şi fericitele zile senine.

 

 

Walt Whitman

Meditatie in ritm de maree

Numai tacand si gandidu-te singur la toate,

ajungi sa-ntelegi ca din tot ce-ai fi vrut 

prea putine raman langa tine,

numai vazand cum se-aprind si se sting noaptea

toate cararile tale gresite – 

numai lasand sa te-nvaluie pulberea lor 

vei ajunge sa stii

ca regretul e sarpele galben pe care-ntr-un vis

il auzeai ca pe-un rau adormind la picioarele tale,

adormind si trezindu-se iar. 

Fara cuvant, fara strigat:

drumul pe care-ai umblat, 

ori ca-l strigi, 

ori ca-l fluieri,

nu se va-ntoarce la tine; 

ghemul lui negru si brun

cineva l-a zvarlit in ocean. 

Decat orice parere de rau

e mai buna Tacerea. 

Numai tacand si gandindu-te singur

ajungi sa-ntelegi ca trecutul e-o casa pustie,

pentru toate pacatele tale izbavirea 

e numai in timp, 

e numai in rosu,

e numai in oameni,

in faptele lor. 

Liniste-n urma!

Totul e numai acolo-nainte, totul e-n fata. 

Alearga uitand,

ceea ce nu vei uita

va veni dupa tine o data cu turma

de cerbi stravezii, 

care sunt poate visele tale.

Totul e doar inainte, totul sunt anii

care ard si te-ntampina-n cale.”

(Anatol E. Baconsky)