Când plângi… cred că eşti precum ploaia d-afară…

A trebuit să-şi jelească ziua norii ca să-mi aştern gândurile… iar foaia să mai respire lacom o gură de litere…

Ştii oare că se extind dimineţile din mine… se lăţesc alarmant de mult… doar ca să fiu prima care să-ţi vestească încolţitul zorilor ce-o să-ţi deschidă pleoapele… 

Se răspândesc luminile din privire, ajungând până la întâiul grad al orbirii… doar ca să-ţi răcorească cu alba ninsoare fierbinţeala gândurilor tale ce stau ca broboanele pe frunte în miezul zilei…

Se aruncă noaptea pe pleoapele tale… se propagă cutremurator pe întreaga pupilă… eu număr stelele care ţi se aşează pe iris atunci când nu conştientizezi… la ora târzie se măresc distanţele dintre timpul tău şi al meu… întârzii momentul în care atingerea lor fierbe secundele… înnoptează deseori oftaturile pe genele tale… aşteaptă mângâierea care de prea multe ori de la mine nu vine… nu mă-ncumet să ating atîta lumină… iar bratele-mi rămân urlând în fibră să te îmbraţişeze…

Însă de dragul tău, în miezul verii am tras toamna de lacrimile-i mari si ruginii… umbrela mea am rugat-o să alerge spre ploile ei reci si melodice precum un acord perpetuu, desi corzile viorii s-au rupt demult…
Şi-a plouat… a plouat ca toamna din mine… cu o perdea de nori si valuri de ape, cu un vânt trist şi căutător de frunze uscate… a plouat şi a mângâiat pământul încins cu răcoriri de toamnă precum îţi place…

Dar timpul vine din umbră şi se înconvoaie pe mine… eu mă arcuiesc în evitarea ei zadarnică… cer o nouă amanare de la vară şi încă o zi de toamnă… dorind să mă zideşti în tine şi mâine… încă o zi să fiu pe placul liniei vieţii tale din palmă… 

Acum e ceasul adâncirii mele în noaptea luminii… mi-e tristă noaptea neatinsă de umbre… se şifonează gândul de atâta nesomn şi neclintire de veghe, iar tăcerea hoinăreşte nebună prin minte şi cuvintele-mi se sfărâmă la sfârşitul acestei scrisori… ploaia mă cheamă spre o nouă reverie…spre un nou gând de toamnă târzie şi frunze mohorâte …

Când plângi… cred că eşti precum ploaia d-afară…

De dor…

Ati simtit vreodata ca vi se face frig de dor?Eu da.De oriunde ma intorc in mine ma infioara gandul ca nu voi revedea o culoare albastra ce mi-a atins sufletul,un zambet inocent si cald care vorbea si tacand,o imbratisare care mi-a daruit toata caldura ce putea fi data unei prime intalniri care de fapt a fost si ultima .

Ati simtit vreodata ca sufletul plange si e inghetat de frig pentru ca muzica lui frumoasa si linistita nu va putea ajunge la sufletul care iubeste aceeasi muzica,in nopti tarzii de primavara? Eu da. In tacerea din inima mea suspina neauzita decat de mine chemarea ,pentru o apropiere imposibila,deci cea mai frumoasa.

Privesc cum norii se plimba mandri de ropotele de ploaie ce ni le-au daruit o zi intreaga,un soare ce se alinta trimitandu-ne ici colo cate o raza,pasarile ce vin pana-n fereastra care parca ar vrea cu trilul lor sa-mi dea caldura de care am nevoie,copacii ce freamata cu frunzele prea ude inca de stropii grei de ploaie,un gugustiuc ce-si canta ca si mine singura melodie pe care a-nvatat-o.

Ati simtit cum ochii vi se umplu de lacrimi si parc-ar vrea sa planga de neputinta si de dor? Eu da. Cum mii de cuvinte pleaca din interior spre inafara si se opresc doar cu putin inainte de a fi rostite?Pentru ca cel ce-ar trebui sa le asculte e,mult prea departe?Sau doar pentru simplul motiv ca se considera inutile daca nu pot incanta auzul celui drag?Eu da.Cum mainile iti tremura pe-o cana de ceai aburind pentru ca nu i-o poti darui celui iubit, decat in gand sau niciodat?Eu da.

Si iata o lacrima mai curajoasa aluneca linistit pe fata.Ea doar curge.Nu are sentimente.Sau are?Ne ajuta,ele,lacrimile sa scapam de tot ce-i rau in suflet?Voi ce spuneti?De ce nu ne plac lacrimile oare?Nu cumva ar tebui sa le iubim?Dar mai e loc pentru-o iubire atat de imposibila pe langa prima?Voi ce credeti?Si timp?Dusmanul nostru cel mai de temut?Poate ca da,poate ca nu.

Voi afla raspuns la toate aceste intrebari ce cu drag eu vi le pun?Poate ca da,poate ca nu.Dar eu voi astepta,aici,in cercul meu de ganduri ce ma inunda cu miile in fieece minut.Voi astepta ceva ce e posibil sa nu mai vina niciodata.Sau ma insel?Si daca se va-ntoarce?Va fi mai bun si cu-o idee mai increzator?Mai putin stapanit de-o teama pe care,culmea eu am intuit-o,ba mai rau,am si-nteles-o?Poate ca da,poate ca nu.

Ideea e ca eu voi astepta,si-n tot acest rastimp ma voi intoace la clipele de fericire ce mi-au fost daruite pentru a le spune cat de nepretuite sunt pentru mine si le voi ruga sa ramana cu mine pentru a nu-mi mai fi atat de frig….de dor.

Octavian Paler

Mi-e ciuda ca plang asa de usor…

„Mi-e ciuda ca plang asa de usor…asa m-am nascut…as vrea sa ma pot abtine…nu pot, mi-e imposibil, imi trece prin cap ca probabil am umplut niste pahare degeaba si sunt oameni pe pamant care mor de sete.

Daca toata omenirea si-ar strange lacrimile in pahare, cam cati oameni s-ar salva de la moarte?”

Oana Pellea – Jurnal

sursa foto: aici