A cadea si a te ridica…

A cadea si a te ridica, a esua si a incepe din nou, a urma un drum si a trebui sa te intorci de pe calea urmata, a suferi si a trebui sa infrunti sentimentul acesta – toate astea nu le numi generic Aversiune, numeste-le Intelepciune…

A simti mana lui Dumnezeu si a sti ca esti neputincios, a-ti stabili un tel si a trebui sa urmezi un altul, a evita o incercare a vietii si a trebui , mai tarziu , sa ii faci fata, a planui un avant si a trebui sa il amani , a aspira si a nu putea, a vrea si a nu sti, a avansa si a nu ajunge nicaieri – toate astea nu le numi generic Pedeapsa, numeste-le Invatatura….

A petrece zile intregi radiante , zile fericite si zile triste, zile pline de singuratate si zile in compania oamenilor, – toate astea nu le numi generic Rutina, numeste-le Experienta….

Faptul ca ochii tai vad,urechile tale aud,creierul tau functioneaza,mainile tale lucreaza, sufletul tau radiaza de fericire, sensibilitatea ta simte , iar inima ta iubeste, – toate astea nu le numi generic Putere umana, numeste-le MINUNE !!!!

A. Cavalli

Daca toate acestea fi-vor invatate

Fiii voştri singuri hotărăsc în viaţă

Care-i meseria  ce o vor urma,

Fiii voştri singuri mai târziu învaţă

Taina ei fierbinte, nobilă şi grea.

Fiii voştri singuri mai târziu, fireşte,

Îşi aleg iubita mângâind-o blând,

Inima lor largă sinceră-şi rosteşte

În privinţa asta cel mai greu cuvânt.

Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe

Din copilărie încă, de la voi,

Primele îndemnuri, primele poveţe

Dorul de lumină, scârba de noroi.

Cât sunt fragezi încă, mame,  învăţaţi-i

Să iubească floarea pură din livezi

Să iubească-ntinsa mare şi Carpaţii,

Ce-şi înalţă-n ceruri fruntea de zăpezi.

Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea,

Ochii lor să fie limpezi şi curaţi,

Să nutrească patimi vaste cum e marea,

Să înalţe gânduri cât aceşti Carpaţi.

Oamenii, din suflet, veşnic, să iubească,

Fraţi să-i socotească, simpli şi-nţelepţi;

Învăţaţi-i, mame, crâncen să urască

Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi.

Să iubească versul, să iubească struna,

Ce-i curat în lume, ce e nou şi viu,

Cât sunt mici, să-nveţe a urî minciuna

Asta nu se-nvaţă când e prea târziu.

Să iubească ţara, pentru ea să sară

La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.

Învăţaţi-i, mame, dragostea de ţară,

Ea cuprinde toate-acestea la un loc.

Ea să le sclipească-n licărul pupilei,

Să le crească-n suflet blândă ca un spic.

Să se teamă poate de ruşinea zilei

Când ar şti că ţării nu i-au dat nimic.

Dacă toate-acestea fi-vor  învăţate,

Restul o să vină de la sine-apoi

Şi-au să se-nplinească  visurile toate

Ce le-aţi  pus într-înşii, mame scumpe, voi.

Nicolae Labis