Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine…

Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. 

Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. 

Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi halucinante. 

Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfârşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistenţă, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încântare.

Emil Cioran – Pe culmile disperarii

Prin orice pot cădea în lumea asta…

Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu.

Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau cu indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singuratatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru că în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură.

Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adâncimilor. Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen.

Dar cine poate avea o iubire atât de mare?

 

Emil Cioran – Pe culmile disperarii

Sa raman singura si goala de gand

Sa raman singura
Si goala de gand
Cum numai brazii si pietrele
Sunt singuri si goi.

Sa spun
Auzului meu sa adoarma
Si ochilor mei sa se-nchida
Asa cum
Candva
Brazii si pietrele
Au renuntat la ochii
Si la urechile lor.

In tacere si intuneric
S-astept sa zaresc
Prin stralucitoarele crapaturi
Ale sufletului meu rasturnat peste mine 
Soarele vesnic si orb
Implantat in zapada… 

Ana Blandiana