Framantarea intima

Am lunecat. M-am poticnit, strivind
Sub talpi o floare ori o cochilie,
Ori poate mi-am strivit fara sa simt
Inima mea, in pie pt ascunsa, vie…
N-am sa mai spun ce am gresit si cand…
Vreau soarele-amintirile sa-mi spele…
Un egoism ingrozitor de stramt
M-a coborat in ochii lumii mele.
Impleticit, m-am ridicat spre munti,
Intr-un iernatic asfintit de soare,
Pe cand ametitor bolboroseau
Sub gheturi somnoroasele izvoare.
Ningea cumplit si ochii-mi lacrimau
Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare
Si s-auzea cum fasie prin crengi
Cenusa argintie de ninsoare.
Ca serpii din povesti, patr unsi in tr up,
Un gand vrajmas in mine-a prins fiinta —
Da, pentru ce n-as spune-o, azi detest
Chinuitoarea noastra constiinta.

………………………………………………

E-o dimineata — parca niciodata

Nu mi-a fost dat o alta sa privesc.
Padurile sclipesc a primavara
Si fumuri calde-n crengi se-ncolacesc.
Simt — nevazuta-n aer — o putere.
Vasleste des, cu aripe subtiri,
Ma umple cand cu-nfiorari voioase
Si cand cu dureroase rabufniri.
Trec in galop sub stresini de padure,
Sorb aerul si ca pe-o apa-l samt.
Si totu-mi pare-atat de larg in juru-mi,
Si iarasi totu-mi pare-atat de stramt!
Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate,
Ma-nconjura in roiuri de scantei
Salbatica padurii tinerete
Si-ntelepciunea batraneasca-a ei.

Nicolae Labis

M-am uitat la fiecare gand…

Unul cate unul, toate gandurile si amintirile triste au inaltat mana si s-au ridicat in picioare, ca niste personaje, ca sa mi se prezinte. M-am uitat la fiecare gand, la fiecare durere in parte si i-am recunoscut existenta, i-am simtit grozavia fara sa mai incerc sa ma protejez de chin. Si apoi am spus acelor dureri: „E in ordine. Va iubesc. Va accept. Acum veniti in inima mea. S-a sfarsit.”

Dar poate ca ar trebui sa nu mai incercam sa ne revansam fata de toti cei care de mentin in viata. Poate ca e mai intelept sa depunem armele in fata miracolului generozitatii omenesti si sa spunem pur si simplu multumesc, sincer si neincetat, atata timp cat vom avea glas.

Elizabeth Gilbert

Ploaie să fie sărutul nostru…

Inceputul acesta solemn mă irită puţin. Nu puteam scăpa de luciditate. (Şi o iubeam, Dumnezeule, cât o iubeam). Mi se părea că va fi o scenă din romane, din baladele acelui ev mediu indian, cu dragoste legendare şi demente. Purtam cu mine spaima şi superstiţiile unei întregi literaturi, pe care, dacă nu o citisem, o văzusem evoluând lângă mine, în adolescenţă şi în cei dintâi ani ai tinereţii. Mă stingherea, ca pe orice civilizat (eu care credeam că mă pot dispensa de civilizaţie, o pot dezrădăcina din mine), fiece gest solemn, fiece cuvânt responsabil, fiecare făgăduinţă.

Maitreyi continuă, totuşi, cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pământului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtând inelul şi făgădui.

– Mă leg pe tine, pământule, că voi fi a lui Allan, şi a nimeni altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui – ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierbilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a musonului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu maică mi l-ai adus aproape.

O ascultam tot mai fascinat, până ce nu i-am mai putut înţelege cuvintele. Vorbea o bengaleză de prunc, simplificată, aproape cifrată. Auzeam sunetele, ghiceam pe ici pe colo câte un cuvânt, dar îmi scăpa tâlcul acestei incantaţii. Când a tăcut, parcă mi-era teamă s-o ating, într-atât mi se părea de fermecată, de inaccesibilă. A vorbit tot ea întâi. (Rămăsesem cu o mână pe genunchi şi cu cealaltă palmă apăsată pe pământ, parcă mă legasem şi eu, printr-o magie a gestului.) […]

Mircea Eliade – Maitreyi (fragment)