Ma plimb pe acoperisul lumii. Vad case si case. Sunt case frumoase, cu cosurile fumegande, altele pustii si pline de praful singuratatii.. Vad case zugravite in exterior si atat de aratoase, dar gandacii si sobolanii colcaie in interiorul lor. Dar sunt case care pe dinafara stau sa cada, insa in interior e cald si miroase a acasa.
Mainile oamenilor ce deschid usile sa te primeasca si iti zambesc sunt maini batute de viata. Ochii lor sunt ridati, dar nu de ani, ci de zambetul cald care il ofera. Mainile brazdate ce mangaie sunt mainile, care tin in brate copii sa nu cada. Ele sunt mainile bunicilor care au muncit si au carat atatea bagaje, pe ale lor, ale copiilor lor si mai apoi ale nepotilor lor.
Niciodata nu mi-au placut casele frumoase, dar pe cosul carora nu am vazut ca iasa fum. Sunt case reci, neincalzite sufleteste. Imi place sa simt mirosul de lemn ars, de soba calda, de ceai aburind, sau mirosul mancarii facute de mame.
Sunt ingerul noptii si ma plimb pe acoperisul lumii in miez de iarna. Iubesc oamenii si imi place sa privesc la geamurile caselor, cand mamele isi culca copii si ii saruta de noapte buna. Le vad obosite de munca, dar tot mai gasesc sudoare de a isi ingriji copii. Imi pun lacrimi de fericire in ochi cand vad asta. Chiar daca e o casa saracacioasa si plina de griji, in aer e iubirea calda si plina de calm.
Nu imi place sa privesc acele case in care toate sunt la locul lor, nemiscate, in care oamenii se aseaza la mesele perfect aranjate, stau drepti si mesteca incet de parca ar urma sa se inece. Stau rigizi si nu scot o vorba. Se ridica si pleaca, se aseaza in paturile unde lenjeria parca urmeaza sa crape de atata apret si adorm precum niste manechine fixe, nu cumva sa strice ceva. Acolo unde e dezordine, e viata.
Sunt ingerul iernii si noaptea ma plimb pe acoperisul lumii. Arunc cu stele si pene de inger peste oameni si ii imbratisez cu caldura. E rece, e iarna si in curand o sa ma joc cu fulgii de zapada.
Odine
Raza de lumina 