Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Un comentariu

Primăvară

tumblr_lyr1jqleDq1qaliyzo1_500

A cunoaşte. A iubi
Înc-o dată, iar şi iară
a cunoaşte-nseamnă iarnă
a iubi e primăvară.

A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.

A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul? Ce te-ndeamnă?
A cunoaşte – ce înseamnă?
A iubi – de ce ţi-e teamă?
printre flori şi-n mare iarbă?

Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare şi ardoare
de albine re-ncarnate.

Înc-odată, iar şi iară,
a iubi e primavară.

Lucian Blaga


Scrie un comentariu

E atît de misterios tărîmul lacrimilor…

– O oaie, dacă mănîncă arbuştii, mănîncă şi florile?
– O oaie mănîncă tot ce întîlneşte în cale.
– Chiar şi florile care au spini?
– Da. Chiar şi florile care au spini.
– Atunci la ce servesc spinii?
Nu ştiam. Eram atunci foarte ocupat încercînd să deşurubez un şurub strîns prea tare din motorul meu. Eram foarte îngrijorat, căci pana mea începuse să mi se pară foarte gravă iar apa de băut care se epuiza mă făcea să mă tem de ce era mai rău.
– La ce folosesc spinii?
Micul prinţ nu renunţa niciodată la o întrebare, odată ce o pusese. Eu eram nervos din cauza şurubului meu şi am răspuns la întîmplare:
– Spinii nu servesc la nimic, sunt pur şi simplu răutate din partea florilor!
– Oh!
Dar după un moment de linişte el îmi spuse, cu un soi de răutate în voce:
– Nu te cred! Florile sunt slabe. Ele sunt naive. Ele se apără cum pot. Ele se cred teribile cu spinii lor…
N-am răspuns nimic. În momentul acela îmi ziceam: „Dacă şurubul ăsta mai rezistă mult, o să îl fac să sară dintr-o lovitură de ciocan”. Micul prinţ îmi deranjă din nou gîndurile:
– Deci tu crezi că florile…
– Nu! Nu! Eu nu cred nimic! am răspuns la întîmplare. Eu mă ocup cu lucruri serioase aici! El mă privi stupefiat:
– Lucruri serioase!
El mă vedea cu ciocanul în mînă şi cu degetele negre de ulei de motor, aplecat asupra unui obiect care lui îi părea foarte urît.
– Tu vorbeşti ca oamenii mari!
Asta mă făcu să mă simt un pic ruşinat. Iar el, nemilos, adăugă:
– Tu confunzi totul… tu amesteci totul!
Era foarte iritat. Scutură în vînt pletele sale blonde:
– Cunosc o planetă unde este un domn roşu la faţă. El nu a mirosit niciodată o floare. El nu a privit niciodată o stea. Nu a iubit niciodată pe nimeni. Nu a făcut nimic altceva decît adunări. Şi toată ziua repetă ca tine: „Sunt un om serios! Sunt un om serios!” şi asta îl face să pleznească de mîndrie. Dar asta nu e un om, asta e o ciupercă!
– O ce?
– O ciupercă!
Micul prinţ era de acum palid de mînie.
– De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănîncă totuşi florile. Nu este atunci foarte serios să încerci să înţelegi de ce ele se străduiesc atît de tare să îşi crească spini care nu le folosesc la nimic? Nu este important războiul oilor cu florile? Nu este serios, mai important decît adunările domnului cel roşu? Şi dacă eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decît pe planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi dea seama ce face, asta nu e important?

El roşi, apoi continuă:
– Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decît într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit cînd le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva…” Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge! Şi tu crezi că asta nu e important!
Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiţuri de plîns. Venise noaptea. Eu îmi abandonasem sculele. Nu îmi mai păsa nici de ciocanul meu, nici de şurubul meu, nici de sete, nici de moarte. Pe o planetă, a mea, pe pămînt, era un mic prinţ care trebuia consolat! L-am luat în braţe şi l-am legănat. I-am spus: „Floarea pe care o iubeşti tu nu e în pericol…. Îi voi desena o botniţă oii tale… Voi desena o armură pentru floarea ta… Voi…” Nu ştiam ce să mai zic. Mă simţeam foarte neîndemînatic. Nu ştiam cum să ajung la inima lui, cum să îl mîngîi… E atît de misterios tărîmul lacrimilor…

 

Antoine de Saint-Exupery – Micul Print 


2 comentarii

Fiecare om îşi are sufletul lui…

„Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi.

Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă.

Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.”

 

Hermann Hesse


2 comentarii

Nu trebuie sa-ti pui niciodata mintea cu florile. Trebuie doar sa le privesti si sa le mirosi.

Aveam in scurta vreme sa cunosc aceasta floare mai in amanunt. Pe planeta micului print crescusera dintotdeauna flori ca toate florile, impodobite doar cu o singura cununa de petale, si care se multumeau cu foarte putin loc, si care nu suparau pe nimeni.

Rasareau de dimineata, printre ierburi si pe urma, seara, se stingeau. Aceasta insa incoltise intr-o zi dintr-o samanta adusa de nu se stie unde, iar micul print luase foarte indeaproape seama la cresterea mladitei celei noi, care nu se asemuia intru nimic cu celelalte mladite. Se putea sa fie un nou soi de baobab!

Copacelul insa, la putin vreme, se opri din crestere si prinse-a fauri o floare. Micul print, vazand bobocul urias ce se implinea sub ochii lui, simtea ca trebuie sa se iveasca dinlauntru o minune de faptura; insa floarea, dornica de a fi cat mai frumoasa nu mai ispravea, la adapostul incaperii sale verzi, cu pregatirile. Isi alegea culorile cu grija. Se imbraca pe indelete, potrivindu-si petalele una cate una.

Nu voia sa se infatiseze mototolita, ca macii. Nu voia sa se arate decat in deplina stralucire a frumusetii sale. Ei, bine, da! era foarte cocheta! Gateala ei cea tainica tinuse astfel zile si zile de-a randul. Si iata dupa aceea ca, intr-o dimineata, chiar la rasaritul soarelui, s-a ivit si dumneaei.

Si tocmai ea, care atat de mult se trudise, a cascat si-a zis:

– Vai! abia m-am trezit … Te rog sa ma ierti … N-am apucat nici sa ma pieptan …

Micul print atunci nu-si mai putu stapani admiratia:

– Cat sunteti de frumoasa!

– Nu-i asa? i-a raspuns cu gingasie floarea. Si m-am nascut o data cu soarele …

Micul print descoperi ca floarea aceasta nu prea stia ce-i modestia, insa era atat de tulburatoare!

Astfel micul print, in ciuda bunavointei si-a iubirii sale, isi pierduse curand increderea in ea. Pusese pret pe niste vorbe fara de insemnatate si ajunsese foarte nefericit.

– Nu trebuia sa-mi pun mintea cu ea – mi-a marturisit el intr-o zi. Nu trebuie sa-ti pui niciodata mintea cu florile. Trebuie doar sa le privesti si sa le mirosi.

Floarea mea inmiresma planeta, insa eu n-am stiut sa ma bucur de lucrul acesta. Povestea aceea cu ghearele, care m-a necajit atat de mult, trebuia sa ma induioseze …

Mi-a mai marturisit:

– N-am fost in stare sa pricep nimic pe-atunci! trebuia sa o judec dupa fapte, nu dupa vorbe. Mireasma ei ma imbata si ma insenina. N-ar fi trebuit sa fug de-acasa niciodata!

Trebuia ca, dincolo de bietele ei siretlicuri, sa-i presimt duiosia. Florile sunt atat de ciudate! Dar eram prea tanar, ca sa stiu cum s-o iubesc.”

Micul Print -A.de Saint Exupery