Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Un comentariu

Gândiţi frumos….

tumblr_mqx4aeoHhI1svqxabo1_500
Ce înseamnă să gândiţi frumos?                                                     
   
 Înseamnă să nu te gândeşti la ceva frumos într-o anumită clipă , ci să gândeşti frumos în orice clipă, să fii atent la gânduri, să selectezi gândurile care trec prin minte, să reţii gândurile cele bune, şi în măsura în care există posibilitatea, să le dai grai şi să le întrupezi în fapte. 
Este foarte important să ştim că gândurile noastre le mai ştie cineva: le ştie Dumnezeu.
De asemenea, având în vedere că prin mintea noastră trec tot felul de gânduri şi bune şi rele, şi frumoase şi urâte, este important să fim cu luare aminte la gânduri, să gândim frumos. 

Pentru că dacă gândim frumos şi numai frumos, atunci trăim frumos şi numai frumos, şi dacă gândim frumos şi trăim frumos, suntem fericiţi. 

Şi fericirea este mai aproape de tinereţe decât de bătrâneţe. 

Vă îndemn să fiţi cât mai serioşi şi, aşa cum vă pregătiţi pentru viaţă prin acumulările de cunoştinţe intelectuale, tot aşa să vă ocupaţi de curăţirea vieţii. 

Dacă aveţi suflete întinate, să căutaţi să le spălaţi cu Sângele Domnului Iisus Hristos. 

Dacă aveţi împotriviri, cereţi dar lui Dumnezeu sa le risipeasca. 

Nu poate vrăjmaşul să se bage în minte, dacă tu ai o minte întărită în bine.

 Părintele Teofil Părăian – Gândiţi frumos
Reclame


Scrie un comentariu

O viaţă

Stelele sunt inexorabile

cu toţii o ştim

dar eu vreau să caut fericirea pe toate valurile-albastre,

şi sub toate pietrele sure.

Dacă nu va sosi niciodată fericirea ? Ce e o viaţă ?

Un nufăr mic se ofileşte pe mal.

Şi dacă l-a-nşelat presimţirea ? Un val soseşte pe ţărm

şi se stinge în asfinţit.

Ce caută-o muscă în pînza de păianjen,

cu ce s-a ales libelula din singura-i zi de viaţă ?

Nu e nici un răspuns decît două aripi inerte

pe-un piept căzut.

Negrul nu va fi alb niciodată –

dar dulceaţa luptei ne mai rămîne

şi toate zilele cu flori noi ne vin din infern.

Ci vine o zi cînd infernul însuşi e gol şi cerul închis

şi totul încremenit –

atunci nu ne mai rămîne nimic decît trupul unei

libelule pe un fald de frunză.

Dar nimeni nu o mai ştie.

Edith Sodergran


Scrie un comentariu

Când picură…ploaia

Cîteodată ai nevoie de un zîmbet ca să te simţi fericit. Sau, cine ştie cum, mergînd pe stradă, cu privirea azvîrlită spre trotuarul moleşit de căldură, simţi în tine brusc, un cîntec. Un refren tembel, care se zbenguie în mintea ta, se cîntă singur, aproape aiuritor. Şi nu vrei să înţelegi de ce se cîntă cîntecul, fiindcă simţi cum în tine creşte senzaţia de iubire, de bine, de linişte, de imponderabiliate.

Pluteşti zburdalnic prin sufletul tău şi prin hăţişurile neînţelese ale lumii înconjurătoare, nimic nu te face să te simţi fericit, totuşi, o ciudată stare de bine te invadează. Fericirea fără motiv este ca şi clipa căreia nu-i trebuie motivaţie să fie, nici nu-i trebuie motivaţie să treacă. Este stare, închisă în necunoscutele grote ale inimii umane.

Este picurul de ploaie care aduce bucurie plantei prin simpla sa cădere din cer. 
Nu-ţi trebuie palate să fii fericit, ci un suflet predispus spre fericire. Un suflet dipsus să guste mărunţişurile existenţei se surprinde pe sine însuşi învăluit în tainica izbîndă a bucuriei, în tainica trecere a timpului.

Fericirea nu este o ridicare absurdă a sufletului pe culmile înalte ale existenţei sociale, nici efectul unui surplus de endorfine, revărsate din creier în trup, nici urmarea suavă a unei poveşti de iubire.

Fericirea este simplă, iar naturaleţea ei are ceva din aerul diafan al picăturii de ploaie, ceva din misterul orbitor al nopţilor cu stele, ceva din zîmbetul inconştient al unui nou născut. A fi fericit înseamnă a fi predispus pentru fericire.

A fi nefericit înseamnă a găsi în nefericire ceea ce este fericirea. Între starea de fericire şi starea de nefericire se interpune o pauză îndelungă. Pauza dintre bucurie şi tristeţe este însăşi rutina. Este alergarea noastră continuă şi neobosită, alergarea inconştientă la un cros obligatoriu:crosul vieţii.

Ne nervează copiii noştri, apoi ne bucură: avem probleme la slujbă, apoi brusc totul intră în normal, avem de făcut cutare şi cutare lucru, de mers la piaţă, de spălat rufe, de gătit, de făcut un proiect pentru slujbă.

Toate acestea ne macină nervii şi nici nu ştim că nervii măcinaţi sînt plata noastră pentru dorinţa şi aspiraţia către fericire. Dar, înainte de asta, nervii măcinaţi sînt expresia alergării inconştiente pentru supravieţuire.

Dintr-o dată, ceva zvîcneşte în sufletele noastre, se zbate, rîvneşte departe, doreşte altceva. Dintr-o dată, lipsa unui vis te azvîrle în băltoaca nefericită a sufletului tău. Fără un vis, fără o dorinţă, fără un scop totul pare pierdut, prăbuşit, iar tu învinsul care nu mai găseşte scopul alergării sale.

Poţi fi nereficit pentru un cuvînt, cum prăbuşirea sufletească poate avea la bază o simplă frustrare, o simplă nevoie de afecţiune, încă neîmplinită sau, poate, refuzată. Între fericire şi nefericire, aşzate la capetele opuse ale sufletului nostru, rutina îşi înfierbîntă existenţa.

Fără rutină n-am şti, poate, că putem fi fericiţi atît de uşor. N-am putea simţi cît de uşor putem să ne fim nefericiţi. Nevoia de extreme şi de ponderare defineşte dimensiunea sufletului uman, care nu poate supravieţui în condiţii de fericire continuă, de nefericire continuă sau de rutină continuă. Alternarea este schimbare şi schimbarea este trăire.

Totul este să ştii cînd picură ploaia, cînd simţi un cîntec bizar în tîmple..să ştii atunci că eşti..fericit.

 

Maria Timuc


Scrie un comentariu

Să nu mai depinzi emoţional de nimeni…

A avea încredere în curgerea armonioasă a realităţii, a te oferi necunoscutului cu inima deschisă şi fără teamă, înseamnă a renunţa la control, adică la Eu.

Aceasta cred că este iubirea în sensul ei cel mai înalt, o încredere completă şi conştientă în ceea ce te depăşeşte şi în acelaşi timp se naşte din tine, infinitul proces de echilibrare a lumii pe care îl conţii şi care te conţine.

Îmi vei spune că, dacă un obiect de ataşament dispare, poţi oricând căuta altul. Aşa este. 

Dar ţi se pare că asta rezolvă problema sau o prelungeşte? 
Astăzi te cramponezi de o femeie, mâine de alta. În copilărie te agăţai de tatăl tău, acum te agăţi de iubitul tău.
Atitudinea ta este aceeaşi. 

Fericirea ta pare a veni tot timpul din altă parte. Până când vei persista în acest tipar?

N-ar fi mai frumos să poţi spune: 
“Mă bucur enorm să fiu cu tine. Eşti liber să pleci când doreşti şi de aceeaşi libertate dispun şi eu”?

Dacă tu alegi să pleci, doar pentru a reveni mai târziu sau definitiv, eu nu sufăr pentru că nu tu mă făceai fericit. 

Cu tine IMPARTASEAM fericirea. 
Eu eram deja fericit şi asta nu avea nici o legătură cu tine.
Ce încântare ar fi să poţi trăi astfel! 

Să nu mai depinzi emoţional de nimeni, să călătoreşti prin viaţă fără să te agăţi ca scaiul, să nu mai pretinzi nimănui să te facă fericit.

Este ca atunci când, în relaţia cu o altă persoană, parcă ai asculta un cântec fermecător. 

În relaţia cu altcineva, un alt cântec se trezeşte în inima ta. 
Şi dacă nu eşti în relaţie cu nimeni, ceva continuă să cânte în tine.
Tu eşti un vast repertoriu. 
Înăuntrul tău există mii de cântece. 
Marea problemă este că nu eşti conştient. 
Tu crezi că eşti gol şi că altcineva creează cântecul în tine. 

Asta este iluzia.
Asta este condiţionarea. 
Nu ţi-a spus sau nu te-a ajutat nimeni să descoperi ceea ce conţii. Urechile tale sunt astupate. Nu auzi nimic când eşti singur. Ai dopuri. 
Ce vrăjitorie uluitoare! Să conţii toate cântecele şi să crezi că eşti gol. 
Nu este asta ignoranţă?

Greşeşte filosofia indiană când afirmă că rădăcina suferinţei este Avidya (ignoranţa)? 

Nu ignoranţă în sensul că nu ai anumite cunoştinţe, ci în sensul că îţi ignori/ adică nu eşti conştient de natura ta reală. 
Natura ta reală este încântătoare, este plină de cântece. 
Dar tu te-ai închis în Eu şi aştepţi un trubadur.
Iată ce criteriu îţi ofer: dacă nu poţi fi fericit atunci când eşti singur, atunci nu vei fi fericit nici cu altcineva.

Iar ca să te bucuri de tine, trebuie să te cunoşti. 
Adică să îţi descoperi Sinele, să intri în contact cu el.
Este ceea ce faci în fiecare noapte, doar că nu o faci conştient. 
În fiecare noapte, tu te retragi din ceea ce îţi imaginezi că este lumea în Sinele tău. 
Şi nu iei pe nimeni cu tine! 
Eşti singur! 
Oricât de mult ai iubi pe cineva, oricât de mult ai ţine la cineva, îi spui frumos “Noapte bună” şi te culci.

 

Adrian Nuta


Scrie un comentariu

Pentru unii, fericirea e o senzaţie…

Pentru unii, fericirea e o senzaţie atât de neobişnuită, încât, în clipa când ajung s-o cunoască se neliniştesc; noua lor stare îi pune pe gânduri; nimic asemănător în trecutul lor: e prima oară când părăsesc confortul nenorocirii.

O lumină neaşteptată îi face să tremure, ca şi cum sori le-ar străluci pe degete – să lumineze raiuri fărâmiţate. De ce această fericire, de la care-şi aşteaptă izbăvirea, ia o asemenea înfăţişare? Ce-i de făcut? Poate nici nu le aparţine, poate a dat peste ei din greşeală.

Descumpăniţi şi fascinaţi deopotrivă, încearcă s-o asimileze, s-o posede, dacă se poate pe veci. Dar sunt atât de puţin pregătiţi pentru fericire, încât, ca să se bucure de ea, sunt siliţi s-o grefeze pe vechile lor spaime.

 

 

Emil Cioran


Scrie un comentariu

O fericire egală e plictisitoare…

 

Nu lăsa pasiunea să se urce la creier şi să-ţi ia minţile. Reteaz-o încă de la inimă. Cine raţionează în iubire e stăpânul celuilalt. Cel mai sănătos lucru e să te consideri satisfăcut cu prima fază a legăturii, care de altfel e primăvara dragostei. Acolo sălăşluieşte fericirea.

După ce ai gustat din mierea ei, ce mai aştepţi? Paradisul n-are numai un şarpe, ci mai mulţi. Vrei să te muşte şarpele geloziei, al infidelităţii sau al abandonării? Veninul lor e rău, câteodată chiar mortal.

Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei, cu atât îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitoare sau mai bine zis nu e fericire.

 

Invitatie la vals – Mihail Drumes


3 comentarii

Zile senine

Nu printr-o mare iubire,
Nu prin bogăţie, prin onoruri din anii maturităţii, prin victorii în politică sau în război,
Vei avea zile senine.
Dar, pe măsură ce viaţa se duce şi toate furtunoasele pasiuni se potolesc,
Pe măsură ce splendide, vaporoase, tăcute culori acoperă cerul de seară,
Pe măsură ce blândeţea, liniştea şi bogăţia spiritului, ca un aer proaspăt şi îmbălsămat, îţi umplu viaţa,
Pe măsură ce zilele se îmbracă în lumini patinate şi merele coapte atârnă, obosite şi leneşe, pe crengi,
Sosesc cele mai liniştite şi mai fericite zile dintre toate,
Liniştitele şi fericitele zile senine.

 

 

Walt Whitman