Nimic nu contează în afara iubirii

Farmecul existenţei este că nu te poţi baza pe nimic. Totuşi, cele mai importante lucruri în viaţa asta sunt, cred eu, cele pe care le-am decelat din trei spectacole regizate de Lucian Pintilie: iubirea, memoria (nu cea mecanică şi plictisitoare, ci aceea care îţi salvează conştiinţa, asa cum mi-a salvat-o mie în puşcărie) şi umorul.

Dacă te naşti cu ele e foarte bine; dacă nu, se pot învăţa, gândindu-te foarte mult la ele, reprezentându-le în diverse circumstanţe. Ceea ce salvează cele mai proaste şi ingrate împrejurări, ceea ce este esenţial, este totuşi iubirea.

Iată concluzia, după o viaţă de om: nimic nu contează în afara iubirii.

Alexandru Paleologu

Ce inseamna ca te iubesc?

„Mi se pare o intrebare usoara (punerea in practica a raspunsului este grea). Sunt cateva lucruri care trebuie spuse (altfel nu vorbim despre iubire) si o voi face, pe puncte:  

 1. Vreau sa existi (adica sa traiesti in sensul foarte basic de” supravietuire”). Vreau sa fii in continuare pe acest pamant, aici, cu mine, sau in alta parte, insa sa fii. Existenta ta nu-mi este indiferenta. Te vreau in viata si nu este doar o dorinta. Sunt pregatit sa fac multe lucruri in acest sens daca si tu esti de acord sau mi le ceri.

 2. Vreau sa fii libera (sa te dezvolti). Vreau sa inaintezi in propria ta viata (sa nu stai pe loc si cu atat mai putin sa regresezi). Iti respect proiectele chiar daca uneori nu le inteleg, mi se par nerealiste, periculoase sau lipsite de viitor. Sunt proiectele tale, prin urmare esti tu. Daca am putere te sustin chiar in directii ce-mi par nesigure si cu siguranta te sprijin in proiectele pe care le aprob. O fac insa doar la solicitarea ta ceea ce inseamna ca altfel nu interferez. Lupt mereu cu dorinta de a te controla, a te modela, a te aduce mai aproape de imaginea din capul meu. In fiecare zi lupt cu asta. Adesea esuez insa nu renunt. Astfel ramai sau devii o persoana libera. Iar eu nu vreau sa iubesc o marioneta, un sclav sau o masina sofisticata. Vreau sa fii tu, desi asta, iata, nu-mi convine intotdeauna. Stiu ca as putea, intr-o maniera mai subtila (nici nu-ti dai seama) sau mai evidenta (presiune, violenta), sa intervin in viata ta si sa o orientez in directii alese de mine. Insa aceasta nu ar fi dragoste ci control. Renunt la control in relatia cu tine. Vreau ca tu sa cresti in directii alese de tine.

 3. Vreau sa te cunosc. Vreau sa stiu cum te simti, ce fel de ganduri ai, la ce visezi, de cine ti-e teama, ce-ti imaginezi, unde vrei sa ajungi, ce doresti sa faci cu viata ta. Cu alte cuvinte, vreau sa fii transparenta, adica sa vad cum esti pe interior (sa-ti cunosc sinele). Stiu ca pentru a te dezvalui e nevoie sa te simti in siguranta cu mine si imi asum responsabilitatea pentru nivelul de incredere capabil sa-l creez. Mai stiu ca ti-e frica de felul in care as putea reactiona (critica, judecati, respingere) si caut sa te asigur ca, desi aceste posibilitati nu sunt excluse, dorinta mea mai mare este sa te inteleg. Nu doar ca nu sunt indiferent la cine esti tu ci chiar imi pari cineva special, pe care vreau sa-l cunosc in profunzime. Exista aici un fel de bucurie secreta pe care nu mi-o pot explica (deoarece nu o simt si fata de altii). Nu ma tem de epuizarea misterului, dimpotriva, cred ca nu exista sfarsit (altul decat moartea) al acestui proces de descoperire.

4. Vreau sa te ating. Aceasta intentie poate parea copilareasca, insa nu este asa. A atinge pe cineva inseamna a-l face pe acel om mai real. Imi place sa te vad sau sa te ascult insa a te atinge adauga experientei mele cu tine o dimensiune nepretuita. Suntem carne si oase, nu-i asa? Sigur ca, in functie de cine esti, atingerea poate fi doar afectuoasa, erotica sau sexuala. Imi vine sa spun, totusi, ca toate atingerile sunt erotice in urmatorul sens: sunt placute.

Si cine esti tu, persoana pe care o iubesc? Ai putea fi copilul meu, sotia sau sotul meu, mama sau tata, o bunica, un bunic, o prietena…(…). Nu este obligatoriu ca sentimentele sa fie reciproce. Si daca sunt, ne putem considera norocosi. Am castigat, pentru a doua oara, la loteria Vietii. Nu mai stii cand a fost prima data? Da-mi voie sa-ti reamintesc: atunci cand ai venit pe aceasta micuta planeta.” 

(Adrian Nuta)

 

Da, exist !

Da, exist! Şi dacă exist, pot constata că mai există şi alţii. Şi am costatat că mulţi sunt mai buni ca mine. Nu sunt stea, nu sunt fulg de nea, nu sunt nici primăvară, dar nici toamnă. Prin venirea mea pe lume, probabil că ursitoarele au uitat, ieşind pe coşul casei, din fiecare lucru din lumea asta câte o minusculă urmă, ca apoi să mă ostoiesc a le înţelege şi descifra. Aşa că am reuşit cât de cât să înţeleg şi să învăţ, mai mult sau mai puţin, mai bine sau mai rău, că trebuie să ştiu… mai bine ce-am învăţat!

Am învăţat să învăţ mai întâi, căci nimeni nu-i din început născut a şti!
Am învăţat ce-i fierbinţela focului, arzându-mă de câteva ori cu flacăra iubirii.
Am învăţat să nu suflu în jăratec prea tare şi de aproape, căci pot orbi de scânteile care sar din el.
Am învăţat ce-i răceala gheţii, atunci când fără nicio remuşcare, am fost părăsit sau ingnorat.
Am învăţat ce-i bunătatea, gustând ce-i dat să iasă din pământ, trudit sau din gura celui care ştie ce-i bun în lume, punând în cuvânt linişte şi pace.
Am învăţat că niciodată nu-i bine să aştept, că va veni ce-mi este dat în viaţă la mine.
Am învăţat că vârful muntelui nu coboară la mine, dacă nu mă sui eu la el.
Am învăţat că dacă mă duc musafir la cineva, şi-mi pune pâine şi apă pe masă, să am încredere în acei oameni. Apoi, am învăţat şi am găsit puritate de lumină într-un bob de rouă, în dimineţi de răsărit de soare.
Am învăţat să văd prin culoare şi forme, pe-o pânză puse, un mare maestru cum îşi plânge prin secole, şi astăzi, iubirea pierdută.
Am învăţat că sunetul muzicii şi al naturii este cel mai înălţător elixir de pe tot pământul, pe care Dumnezeu ni le-a lăsat ca dar de pace şi iubire şi, că ele ne pot ridica inima şi sufletul cât mai aproape de El.
Am învăţat să iau din ce muncesc sau mi se dă, numai cât să pot duce.
Am învăţat să las în urma mea, spre bucurie, copii, o casă, un pom şi truda muncii mele; prin osteneala minţii şi-a mâinilor, lucruri care să dureze cu folos sau să las imagini prin penel scrise frumos, piatră spartă-n forme cu înţeles, cuvinte-n-sunete care să încânte suflete în inimi de fiinţe.
Şi am mai învăţat că cel mai de folos este cuvântul, cel pe care îl dai sau îl primeşti, şi că el are cea mai mare putere din lume.
Şi am învăţat să iau aminte, căci într-un final toţi vom ajunge cuvânt, scris pe o cruce sau piatră, şi vom rămâne mai mult sau mai puţin, în mintea cuiva, în bine sau în rău.

Multe sunt de învăţat şi cu cât învăţăm mai mult, ne dăm seama că ştim mai puţin, dar drumul vieţii este scurt şi las pe alţii să spună ce nu ştiu eu. Numai bine.

Încă existăm! Să încercăm încă să mai învăţăm, căci examenul final va fi marea trecere!

Viorel Muha

Bucuria de a trai

Când simt că am ajuns la un capăt de drum, că o anumită situaţie de viaţă m-a făcut şah-mat, dărâm piesele şi încep un nou joc. Condiţiile exterioare ale vieţii nu se schimbă, aşa cum nu se schimbă nici tabla de joc, nici piesele, nici regulile, însă tactica va fi alta, înţelegând prin asta atitudinea mea faţă de joc.

Pe de-o parte, sunt zile în care nu găsesc bucurie în ceea ce fac, deşi ştiu că ea există, aşteaptă doar să o redescopăr. Fericirea nu este în afara mea, ci în mine, şi ea nu alege să se manifeste într-un loc sau în altul, într-o împrejurare sau alta. Să accept să fiu acolo unde sunt sau urmează să fiu, făcând ceea ce fac sau urmează să fac, fără să mai amestec lucrurile, iată secretul fericirii.

Pe de altă parte, uneori îmi place să mă las purtată de împrejurări, să văd unde mă duc ele, ca apoi să dau cu piciorul probabil unor şanse reale. Fie pentru că nu mă simt pregătită, fie din lene, uneori însă şi din plăcerea perversă de a pierde. Normal ar fi să regret, dar eu sunt de-a dreptul fericită, precum calul acela din poveste care s-a scuturat de răpciugă.

Fiecare zi deschide o cale nouă către fericire. În aceeaşi viaţă, nu alta, în acelaşi oraş, nu altul, lângă aceiaşi oameni, nu alţii. Viaţa fiecăruia este o Ţară a Minunilor, cu fiinţe pitice şi fiinţe uriaşe, cu nebuni şi înţelepţi, cu regi şi slujitori, cu ducese şi lachei, cu pragmatici şi visători.

Dar câţi dintre noi avem puterea de a ne micşora şi a creşte pe măsura lucrurilor, pentru a le descoperi şi a le înţelege pe de-a întregul? Câţi am trăit fantezia de a pune urechi lungi şi mustăţi unui coleg care nu ne place? Câţi am ascultat serios poveţele unei omizi? Sau câţi ne-am ridicat privirea de pe masa de lucru, întorcând un zâmbet invizibilei pisici din Cheshire?

Eu cred că bucuria de a trăi se păstrează intactă în noi, trebuie doar să o descoperim cu crenguţa de alun şi să forăm în pămîntul uscat şi tare al prejudecăţilor şi al nemulţumirilor noastre.

sursa