Bunatatea si mangaierea

A fi bun este în firea omeneasca; bunatatea nu este dincolo de noi, ci în noi ca fiinta spirituala, este odata cu omul faptura a lui Dumnezeu. Omul o poate pierde sau câstiga, adica se poate înrai sau deveni mereu mai bun; omul o poate pierde sau câstiga, dupa calea pe care umbla.

Bunatatea nu poate veni din nimic si nici din întunericul fapturii noastre cazute. Bunatatea este expresia fiintei renascute, a prezentei duhului viu în noi, semn al originii noastre nepmântene.

Întrucât omul este al lui Dumnezeu, întru atât are în sine bunatatea. Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptateste si face posibila bunatatea. Omul cunoaste aceasta stare interioara numai mergând pe caile adevarului. Prin bunatate, omul este mai om si culege urma pasilor lui Iisus.

Bunatatea nu poate fi aparenta, adica nu poate fiinta în anumite gesturi ale noastre. Bunatatea nu poate fi o stare a omului politic, a omului social, ci a omului duh.

Bunatatea vine ca un val care ne inunda fiinta noastra, ca un prisos de omenie. Ce face ca omul prin ea sa aiba un cuprins atât de mare?

La temelia bunatatii sta dragostea; ea are un izvor în dragoste. Centrul de radiere, sâmburele de crestere este dragostea. Nu poate fi cineva bun fara dragoste, pentru ca ea este izvorul tuturor creatiilor si puterea întregii existente.

Plinatatea pe care o gasim în bunatate vine în primul rând din dragoste.

Bunatatea încheaga, într-un manunchi, dragostea, blândetea, mila, mângâierea; toate sunt topite aci si alcatuiesc o stare morala unitara. În bunatate gasim blândetea. Omul bun este blând, adica are sufletul catifelat. Mai putin activa decât dragostea, blândetea, în calmul ei, nu este lipsita de puterea creatoare, ci dimpotriva. Într-o lume de potrivnicie, blândetea vine ca un întaritor, ca o înseninare, lacrima luminata

Mângâierea este acea stare launtrica legata de setea de mai bine în întelesul luptei pentru alungarea raului si durerii, lupta fara frângere si fara  asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine, peste întunericul care inunda. Mângâierea este un leac al carui izvor sta în sufletul nostru si prin care se savarseste un act exterior de binefacere.

Mângâierea este prezenta în bunatate, o alcatuieste partial. Omul bun simte permanent nevoia de a înlatura durerea care seaca sufletul si madularele omului, de a-i curataa fiinta de poveri, de a-l face sa cunoasca bucuria luminii.

Viata ne face sa sângeram pentru ca este colturoasa si cu drumuri întoarse. Acela care traieste bunatatea, care simte vibratia si caldura ei, are darul  de a îndruma si de a împaca contradictiile, are darul de a rotunji si usura durerile. Omul bun nu numai ca nu le aduce la viata, dar firea lui este facuta sa le înlature. Omul bun modeleaza viata dupa frumusetea ce a pus-o mâna lui Dumnezeu în inima fiintei sale.

Omul, asa cum l-a lasat Dumnezeu, închide în el frumuseti nebanuite. Numai sa le stie lucra pâna ce urâtul nu-l îneaca.

Ernest Bernea – Îndemn la simplitate

SARBATORI  CU PACE SI LINISTE IN SUFLETE !

Tăria sincerităţii

 

Viaţa noastră e plină de contradicţii şi de sensuri denaturate. În lupta de toate zilele sinceritatea este luată drept prostie, aşa cum şiretenia şi ipocrizia sunt luate drept inteligenţă.

Se socoteşte om inteligent omul şiret, omul care ştie păcăli şi exploata pe fratele său, în timp ce acela care se mişcă sincer faţă de sine şi de alţii, acela are inocenţa florilor, este socotit prost. De ce? Pentru că, în lupta ce se dă între oameni, acesta din urmă este un învins, este o victimă.

Aci este în fond o mare iluzie, care hrăneşte pe cei ce se cred prea “deştepţi”, încercând să fure vieţii plăceri şi rosturi personale. Cine vrea să ascundă, să lucreze în întuneric, nu creează, nu câştigă nimic, ci dimpotrivă. Iluzia naşte din sensul material al luptei lor, nu din acel spiritual.

Totul, totul în lumea aceasta se descoperă, totul se petrece la câmp deschis, acolo unde lumina cade masiv şi vertical. Ascunzişurile nu duc la biruinţă, ci numai la propria înşelare a celor ce le ştiu şi le folosesc; ele arată cât de slabi şi temători sunt aceşti oameni dacă li-e frică de adevăr.

Sinceritatea are tăria şi rodnicia apelor revărsate. Totul trebuie împlinit fără înconjur, fără păcatul înşelăciunii, fără rătăcirea dinainte hotărâtă. Omul sincer loveşte lucrurile în inima lor şi le cucereşte. Omul este tare prin această atitudine directă. După cum inteligenţa este cuprindere largă a vieţii, este înţelegere până în sensul moral al cuvântului, tot astfel sinceritatea este depăşire, este dăruire, este puritate şi lumină care taie în trupul masiv al întunericului.

Sinceritatea este o mare forţă morală, cale sigură în câştigarea binelui căutat atât de trudnic de către noi toţi.

 

Ernest BERNEA – Îndemn la simplitate, 2006.

Omul bogat sufleteste

 

Pe omul bogat sufleteşte şi stăpân pe rosturile sale proprii, de îl doare viaţa, el o ştie îndruma către un act de creaţie. Purtat de aceeaşi doruri albastre ale salvării, el face să rodească bogat fiecare clipă, fiece suflu până la temeliile lumii şi ale sufletului său însuşi.

 

Acest om nu e frânt niciodată; el bea din plin, fără oprire, aburii calzi şi aromaţi ai vieţii. Poate fi trudit, poate fi întristat, dar niciodată nerodit, sfîrmat.

 

El poate avea dureri că-i om, rămas om , alungat de doruri peste puterile sale, dar lui nu-i este furată clipa, stinsă prezenţa spiritului creator şi, în acest fel, înlăturată viaţa în condiţiile potrivite naturii şi destinului său propriu.

 

Ernest Bernea

Sensul încercărilor vieţii este înnoirea

Omul este adesea greu încercat. Când se află la o răspântie a vieţii îşi spune: “dacă scap şi din această încercare, omenia mea va creşte. De aci înainte viaţa mi se va scurge mai înţelept. Voi îndrepta tot ceea ce îninte vreme nu putem vedea că e rău, voi face numai bine. Voi cuprinde tot ce mă împrejmuie şi voi modela frumos. Zilele să-mi fie luminate şi clipa rodnică.”

De cele mai multe ori, omul uită suferinţa, uită legământul faţă de Dumnezeu şi faţă de fiinţa sa apăsată. Viaţa noastră e cu mult mai tragică decât ne-o închipuim.

Că omul suferă şi se înnobilează este un lucru îmbucurător. Dar ce poate fi mai trist decât suferinţa fără frumuseţe, fără rodnicie, fără urmă.

Viaţa, viaţa aceasta zilnică ne face să pierdem frumuseţea pură a începuturilor, ne macină sufletul şi ne acoperă cu poveri de uităm cine suntem şi unde mergem. Viaţa noastră uscată, greoaie, amară, uneori dezgustător de trivială, alteori banală şi mai totdeauna întâmplătoare, poate să aibă o încercare de răspuns, loc din care se desprind noi căi, căile luminii şi ale frumuseţii. Se deschid porţile largi ale cerului care cheamă, îmbogăţeşte şi flutură mereu alte îndemnuri, ne înfrigurează sufletul în aşteptarea înţelesului.

Sensul încercărilor vieţii este înnoirea; ele ciocănesc rugina de pe suflet. Încercările grele ce se abat asupră-ne ne descoperă pe noi înşine, cei uitaţi nouă.

Aşa pătrunzi înăuntru, în inima ta şi a lumii acesteia, în realitatea ascunsă a Dumnezeului viu.

Ernest BERNEA – Îndemn la simplitate