Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Un comentariu

Juramant vietii

Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu.

Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.

Emil Cioran – Cartea amagirilor


2 comentarii

Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?

De chinurile iubirii te poţi scăpa’ dizolvându-le în muzică. In felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte.

Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decât obiecte: bune sau rele. Atât.
Şi eu sunt oare mai mult de un obiect trist? Câtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme?
O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămâne tot materie… Şi cu toate acestea… într-o lume de mărăcini, parcă sunt o salcie ce-şi plânge crengile spre cer.
Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?
Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide când sângele a orbit?
Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărâmă în ţesuturi?
Şi oasele spre cine urlă în văzduh şi văzduhul de ce-mi apasă mâhnirea grăbită înspre nimic?
Şi ce chemare spre înec îmi împinge gândurile spre ape moarte?                   .
Dumnezeule! pe ce frânghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărâm trup şi suflet?
Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au, fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă.
Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?
Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică.
Emil Cioran – Amurgul gandurilor


Scrie un comentariu

Traieste-te ca un mit….

 

Desprinde-te de tot, spre a deveni „centru metafizic”, unicul tau castig, singura ta soarta.

In pierderi sa te bucure triumful tau si in infrangeri sa descoperi raze pentru nimbul tau.

Traieste-te ca un mit ; uita istoria ; gandeste-te ca in tine nu se macina o existnta ci existenta ; ca materia , timpul, destinul s-au concentrat intr-o expresie; devino izvor de fiinta, sursa de actualitate in existenta.

Traindu-te ca mit tot ceea ce este anonim in natura devine personal in tine si tot ceea ce e personal anonim.

Vei trai atunci totul atat de intens , incat lucrurile vor deveni esente si isi vor pierde numele.

Atunci vei putea renunta la tentatia individualului ; vei putea uita o persoana sau un obiect, atunci vei putea da tot si te vei putea darui intreg.

 

Emil Cioran – Cartea Amagirilor


Scrie un comentariu

Nu ma poarta gandul inspre orice?

Nu ma poarta gandul inspre orice ? N-am fost ce-am vrut si nu pot deveni ceea ce vreau? Ooare n-am fost culoare, vant, tunet ? N-am inghitit tot ceea ce indrazneala gandului a conceput ?

N-am putut fi de atatea ori altul de cate ori am existat ? N-am fost rand pe rand un univers de regrete, de aspiratii, de tristeti si de bucurii ?

Si nu voi putea oare deveni rand pe rand toate formele de culori ce exista si ce se pot concepe ? Caci as vrea sa ma realizez in culori, sa fiu rand pe rand galben, albastru, violet, portocaliu, sa plutesc in culori si sa inghit culorile.

Sa fiu melancolic in albastru, nebun in rosu, trist in galben, vesel in verde, nostalgic in violet si suav in portocaliu. Intr-o succesiune cromatica sa creasca fiinta mea si sa fiu izvorul si oglinda acestor culori.

Din mine sa plece raze ca mesaje in nemarginit si in mine sa se rasfranga in toate nuantele, pentru a imbraca intreaga lume intr-un vis de refelexe.

Emil Cioran – Cartea  Amagirilor


Scrie un comentariu

Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine…

Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. 

Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. 

Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi halucinante. 

Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfârşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistenţă, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încântare.

Emil Cioran – Pe culmile disperarii