Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

Setea trupurilor noastre…

Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură – însângerată şi nesăţioasă – gură.

De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare.

În puţinele clipe de luciditate, când mă trezeam, îmi dădeam seama că ursita nu-mi alesese numai un anumit suflet pe care trebuia să-l iubesc, ci alesese şi un anumit trup, pe care numai patima mea îl putea frânge. Toate cunoaşterile trupeşti de până atunci mi s-au părut un simplu şi nevinovat joc, o gratuită voluptate. Ileana se născuse numai şi numai pentru mine.

Am avut atunci revelaţia adevăratului înţeles al strigătului : a mea – al meu !
Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru anumite exemplare umane.

Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te „încheie”, te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni…..
Pentru că revelaţia unirii desăvârşite aceasta e: te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi.

Dar nu-ţi regăseşti experienţa ta cotidiană, profilul tău spiritual, aşa cum se desenează în lumina tare a zilei, ci te simţi fiinţă desăvârşită, totală, liberă. Este straniu că ultimele nuanţe ale pronumelui posesiv au dispărut în clipa când trupul pe care-l cunoşteam mi se descoperea ca fiind al meu; că Ileana aceasta, răpită de marea taină a nunţii, trupul acesta, luminat de un singur zâmbet umed, este al meu.

Şi totuşi, cât de vagă formula aceasta : al meu, a mea!… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care îmi aparţinea, ci îmi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă, liberă.

În clipele acelea fulgerate, un mare Om – cosmic şi viu – creştea din taina şi cu trupul Ilenei. Şi cu toate acestea cât de prost mă exprim, cât e de greu să mărturisesc precis întâlnirea! Vorbesc mereu de trupul Ilenei, ca şi când l-aş fi simţit, întreg, ca şi cum aş mai fi fost conştient că-l strâng în braţe, înfometat.

Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume şi linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o „prezenţă”, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!…

Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi, „moartea noastră”; şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi…

De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur trup cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realităţi concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente.

Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă… 

 

Mircea Eliade – Nunta in cer


2 comentarii

Renaste-te…

„Renaste-te din mugurii primaverii inviorand viata din tine cu roua diminetilor si, zboara spre infinitul cerului colindand ca razvratire de emotii intense. Potoleste-ti setea din apa racoroasa a izvorului de munte, pentru a-ti racorii gandul ratacit si, adormi in valul marii pentru a involbura, in agitatie nestavilita, pasiunea din tine. Umple-te de viata, de dorinta de a fi totul intr-un simplu jiva, pe care sa-l transformi in suflet universal.

Eul tau sa fie furtuna de inaltari si triumfuri, coplesitoare imagine a curajului de a fi om. Darama zidurile ce-ti ingradesc libertatea de miscare si inalta pe ruinele lor paduri de stejari ce-si intind crengile puternice spre cer. Invinge piedicile care ti se pun in cale, privindu-le cu foc si dragoste, transforma-le in resorturi care te imping inainte. Nu renunta, omule, mergi inainte pana reusesti sa-ti realizezi visele, dorintele, iubirile.

Esti capabil de atatea minunatii pe care nici nu le gandesti a fi posibile, esti plinatate ce-ar putea da nastere acelei lumi pe care o traiesti doar in vis si o tanjesti in iluzii. Atata timp cat porti in constiinta acele miracole si frumuseti, este imposibil ca prin puterea ta sa nu ia forma, sa nu se nasca. Exista ata forta in spiritul tau, incat poti crea din viata ta o capodopera grandioasa ce-ar stralucii de frumusete. De ce sa renunti? De ce-ti doresti Paradisul cand te afli intr-unul? De ce te pierzi, omule? „


Scrie un comentariu

Nu are de ce sa-ti fie frica

Un om care mergea noaptea pe un drum de munte a alunecat şi, în ultima clipă, a reuşit să se prindă de o creangă care atârna deasupra stâncii. Îngrozit, a strigat, dar nu i-a răspuns decât ecoul – nu avea cine să-l audă.

Disperat, s-a uitat în jos, dar singurul lucru pe care l-a văzut în noapte a fost hăul fără fund de sub el. E lesne de închipuit prin ce chin a trecut acel om toată noaptea. Mâinile îi amorţeau, strânsoarea slăbea, şi moartea îl pândea în fiecare clipă.

Cum-necum, a rezistat până a răsărit soarele; când s-a uitat iarăşi jos, a început să râdă – nu exista nici un abis. La doar cincisprezece centimetri sub picioarele lui era o stâncă destul de lată, pe care s-ar fi putut odihni toată noaptea, ar fi putut dormi bine, în loc să treacă prin tot acel coşmar cumplit.

Din propria-mi experienţă pot să-ţi spun următorul lucru: Frica nu e mai adâncă de cincisprezece centimetri. Acum rămâne la latitudinea ta dacă vrei să continui să stai agăţat de o creangă şi să-ţi transformi viaţa într-un coşmar, sau dacă vrei să laşi creangă şi să stai pe picioarele tale. Nu are de ce să-ţi fie frică.

 

Osho