Rugă a singurătăţii

„Ai milă de mine, Doamne, căci singurătatea mă apasă. Nu aştept nimic. Mă aflu în această cameră în care nimeni nu îmi vorbeşte. Şi totuşi, nu prezenţe îţi cer, căci mă simt şi mai pierdută când mă afund în mulţime. O alta, asemenea mie, singură şi ea într-o cameră, este totuşi fericită, ştiindu-i pe cei dragi în casă. Nu îi aude, nu îi vede; nu primeşte nimic de la ei în această clipă; dar îi este de ajuns, pentru fericirea ei, să îşi ştie casa locuită. 

Doamne, nu îţi cer nimic care să poată fi văzut sau auzit – minunile tale nu sunt pentru simţuri; ci îmi este de ajuns, pentru a mă vindeca, să îmi luminezi spiritul asupra casei mele. 

Călătorul în deşert, plecat din locuinţa sa, chiar ştiind-o la capătul lumii se bucură de ea; depărtarea nu îl împiedică să fie hrănit de ea, iar dacă moare, moare în iubire. Nu îţi cer, Doamne, nici să îmi fie casa aproape. 

Trecătorul din mulţime, impresionat de chipul unei necunoscute, se transfigurează, chiar dacă nu este pentru el; asemenea unui soldat îndrăgostit de regină, el devine soldatul ei. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar să-mi fie casa făgăduită.

În largul mărilor, navigatori înflăcăraţi îşi închină destinul unei insule care nu există; pe corabie, aceştia îi cântă imnul şi sunt fericiţi; nu insula umple inima lor, ci imnul. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar să am o casă undeva.

Singurătatea, Doamne, nu este decât rodul sufletului infirm. Patria în care sufletul sălăşluieşte este sensul lucrurilor, aşa cum templul este sensul pietrelor. Sufletul nu are aripi decât pentru acest loc. El nu se bucură de obiecte, ci de ceea ce poate citi în miezul lor, care le leagă. 

Doar învaţă-mă să citesc; atunci, Doamne, singurătatea mea se va sfârşi.”

Citadela – Antoine de Saint Exupery