Orice carte este o sticlă aruncată în mare.

Orice carte este o sticlă aruncată în mare. Scrii mesajul cu greu. Luni şi ani întregi trudeşti asupra frazelor demne de a fi trimise să poarte în lume încărcătura dorită, încărcătură care, la rândul ei, a fost ani şi ani selectată din mormanul de sentimente şi idei, din grămada informă de obsesii.

Îl scrii pentru că eşti convins că un gust nou s-a distilat din zaharurile şi otrăvurile strânse în tine, că un sunet nou s-a desprins din vacarmul de hohote şi de bocete reprimate de smalţul unui zâmbet, de descărcarea unui spasm.

Îl scrii, pentru că de foarte demult, de la începutul adolescenţei, cineva – care locuieşte în tine atât de adânc şi vorbeşte atât de rar, încât nu ştii niciodată dacă mai este acolo şi întrega ta viaţă nu e, de fapt, decât o zbatere pentru a te convinge că mai este acolo – ţi-a mărturisit că tocmai în acest scop ai fost adus pe lume: să-l scrii.

Îl scrii, fiindcă, pentru a-l scrie, ai renunţat la nenumărate bucurii, ai redus fără milă tot ce s-ar fi putut opune, chiar şi numai virtual, acestei operaţii aproape magice, acestui act aproape ocult; ai renunţat, de fapt, să trăieşti pentru ca să scrii, încât, dacă nici viaţa n-a reuşit să te împiedice, ce te-ar mai putea opri să o faci?

Apoi, după ce s-ar părea că ai terminat, citeşti şi reciteşti mesajul – care de la un minut la altul, de la o stare de spirit la alta ţi se pare crucial sau derizoriu, demn de atenţia întregii omeniri sau, dimpotrivă, stângaci şi ridicol, neînsemnat, inutil – şi îl închizi, cu un ultim curaj, între copertele unei cărţi, şi îl arunci în marea de hârtie pe care plutim cu toţii.

Va fi sau nu găsit de cineva, aceasta e întrebarea, şi cel care îl va găsi va cunoaşte limba în care e scris? Şi, dacă va şti să citească, va fi în stare să înţeleagă ce-a citit? Şi, dacă va înţelege, o va face într-un moment în care sufletului va fi poros, dornic să absoarbă, aşteptându-şi într-o blândă feminitate întregirea sau, dimpotrivă, închis şi împlătoşat de orgoliu, suficient sieşi, refractând sigur de el şi deformator de orice gând ce s-a apropiat din afară, orice durere care încă nu l-a atins?

Iar atunci când, în atât de dubitativă tăcere a acestei aşteptări, se ridică un glas anunţând găsirea unui mesaj în mare, totul se suspendă în tine pentru a auzi.

Şi auzi, nevenindu-ţi a crede, un mesaj cu totul necunoscut, şi numele tău repetat şi strigat din om în om. Sunt ani şi ani de când poeţii nu se mai plâng că sunt neînţeleşi, ci că sunt înţeleşi în grabă şi simplificaţi, în entuziasm.

 

Ana Blandiana

Să intri într -o carte şi s-o închizi după tine

să fii în stare să fii unul sau altul din lucrurile
care stau, se mişcă, în jur – lucru putînd să însemne
şi lucrare – să fii în stare să fii lucrarea mîinilor tale,
a minţii tale, să fii de pildă închipuirea pe care ţi-o faci
despre o fiinţă – care există, pe care o vedeai
uneori foarte des – închipuirea despre unele împrejurări
în care acea fiinţă joacă un rol – ca într-o ştiută
piesă de teatru – să fii tu însuţi o întîmplare cu ea,
şi cu alte fiinţe – în care, în lumină,
se mişcă mai mulţi în jurul ei, şi ea
îl împinge cu vîrful piciorului pe cîinele
care dormea sub scaun – poţi să-ţi spui că ai fi în stare
cu adevărat să fii tu însuţi, o clipă, o vreme,
viaţa ei – şi să-ţi spui că ea ştie
asta – că ştie că atunci ar intra în carte,
cu toată viaţa ei, şi fiinţele care-i sînt
ei lumea – ar intra în fiinţa ta ca într-o carte
pe care tu n-o citeşti – s-o laşi deschisă, s-o închizi,
s-o pui în raft, şi s-o uiţi.

Mircea Ivănescu