Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

Să nu ne tulburăm singuri sufletul…

Să nu ne tulburăm singuri sufletul. Să nu ne întoarcem lângă gardurile peste care ne-a aruncat vreun stufiş parfumul, să nu ne rătăcim pe potecile pe unde am cules vreo bucurie… să nu cercetăm colţurile de văi şi coastele de dealuri pe unde am lăsat vreun suspin să cadă… să nu alergăm înfriguraţi pe cărările unde am auzit vreun cântec cum n-a mai fost altul… Să nu răscolim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropat vreo amintire.

E o durere zadarnică. Nu mai găsim- nu se mai întoarce- acelaşi palpit, aceeaşi izbitură de sânge în piept şi obraz, aşa cum a fost nu mai reînvie. Trebuie să ţi-o spui cu putere, numai ţie singur, ca să nu te trezeşti nebun, căutând, pe câmpiile pustii, florile odinioară căzute din mila drumului…Să porţi în tine o orchestră! Valuri de armonie să se înalţe şi să coboare ca jocurile mării!

Ce obositor cântec! Adesea mă doare trupul de truda lui…Prin ce greşeală s-au închis în mine aceste melodii, care nu se vor întrupa în muzică niciodată, care se zbat ca un şipot prins între stânci fără să se poată scurge! Ce e omul de vină de el singur? Din picătura din care s-a creat, de ceea ce a fost în ea de lanţul nesfârşit al eredităţilor?De ce poartă el pedeapsa atâtor dorinţi de care nu are vină?

 

Femeia in fata oglinzii – Hortensia Papadat Bengescu


Scrie un comentariu

Eu sunt…

Eu sunt un zbor frant
O melodie de aripi neterminata,
Un pas descult pe o plaja fierbinte
Un zambet pierdut in rasul tau.
Eu sunt o scrisoare de dragoste
Deschisa dar niciodata citita,
O mana alunecand pe un pian
Intr-o simfonie a cuvintelor nerostite.
Eu sunt o fereastra deschisa
Spre zborul viselor tale,
Dar geamurile mi-au inghetat fara rost
In ierni de asteptare.

Tu esti dimineata alba care-si lipeste
Trezirile reci si moi de geam,
Tresarindu-mi tacut in perdele
Stiind ca tu esti tot ce am.
Tu esti soarele cu fruntea fierbinte
Stinsa intr-un apus de nedeslusit,
Rostagolindu-si visator chemarile
Spre alte chemari.

Tu esti cu ochii umezi
De surasul stelelor,
Ce tremura adanc de dureros in mine
Cand soaptele mele ti le daruiesc.
Tu esti noaptea cu iubiri necunoscute
De nimeni inaintea mea,
Care te stapanesc si pe care
Incerc ingenunchiat sa o aleg in cuvinte.
Tu esti primavara cu inimi inflorite
Rasfirand crengile de cais,
In fiecare fereastra
A ochilor mei infrigurati care te asteapta.

Tu esti rasuflarea de foc
A macilor lui August,
Ce-mi ingenunchiaza furtunile
Cu tot atatea rasarituri pentru iubirea Ta.
Tu esti ploaia copacilor
In tremurul serii de toamna,
Si cantecul meu
Te leagana in brate mangaietoare.

Tu esti iarna cea pustie
Ce ma frange in fiecare despartire,
Cu ochi straini si plecari nedefinite
Spre tarmuri stinse de dor.
Tu esti lumina din fiecare floare a gradinii mele
Care se infioara sub numele tau,
Si-si inalta miresmele
In sonoritatea alba a unei chemari.

Tu esti taria ce se ridica in copacii mei
Si le infloreste crengile,
In ciorchini grei de culoare
Cu un zambet copilaresc.
Tu esti cerul meu senin
Spre care-mi intorc cu dragoste privirile,
In fiecare noapte cand caut raspuns intrebarilor mele
Dincolo de farama de luna oprita in geam.

Tu esti pasul nehotarat
Al starzilor mele infrigurate,
Din diminetile cand te asteptam
Cu aripi inaltate in zbor si ochii inlacrimati de durere.
Te iubesc cum iubesc diminetile
Pure si adevarate care-mi urca-n vine,
Ca un cantec inchis in trupul meu
Ce se aude mereu de dorul tau.

Te iubesc cum iubesc florile
Ce-si inalta culoarea sub ochii,
Unui albastru imens
Si greu de stralucire.
Te iubesc cum iubesc cerul
Sprijinit pe fruntile noastre,
Ca un cantec urias de maine
Ce ne uneste visurile.
Ma intreb de-i cu putinta
Ca tu sa ma iubesti
O ! Tu cea cu ochii
Atat de limpezi si frumosi.

George Sovu


10 comentarii

Life in pictures 12 – Cântecul sufletului

În adâncul inimii mele
Se-aude un cântec fără versuri –
Un cântec ce trăieşte
În sămânţa inimii mele.
Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;
Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană
Şi zboară, dar nu peste buzele mele.
Cum să îl cânt?

Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;

Cui să îl cânt?
Căci locuieşte în casa sufletului meu
De teama urechilor pline de sensibilitate.
Când privesc în mine,
Văd umbra umbrei sale;
Când îmi ating vârful degetelor
Îi simt vibraţiile.
Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezenţa,
Aşa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;
Lacrimile mele îl dezvăluie,
Aşa cum picăturile strălucitoare de rouă
Dezvăluie taina unui trandafir veştejit.

Este un cântec ce s-a născut din contemplaţie
Şi adus la suprafaţă de către linişte,
Evitat de larmă,
Îmbrăţişat de adevăr,
Repetat de vise,
Înţeles de dragoste,
Ascuns de trezire
Şi cântat de sufleteste cântecul dragostei.
Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?
Este cu mult mai parfumat decât iasomia;
Ce voce l-ar putea înrobi?
Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;
Ce coardă l-ar putea face să vibreze?
Cine îndrăzneşte să uneasă urletul mării
Cu ciripitul unei privighetori?
Cine îndrăzneşte să asemuiască strigătele unei furtuni
Cu suspinul unui copil?

Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?
Ce fiinţă omenească îndrăzneşte să cânte
Cântecul lui Dumnezeu?

Kahlil Gibran

detalii la : Costin