Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

Ganduri bune

Image

 

„Daca ai nevoie de ganduri bune, nu trebuie decat sa ai o plasa de prins fluturi si sa stai cu ea ridicata spre cer. Trebuie sa inchizi ochii si sa-l rogi pe ingerul tau pazitor sa-si cheme prietenii. Ai sa simti plasa plina de ganduri bune. Nu cauta sa le vezi. Nu poti, intai trebuie iubite si hranite. Iar inainte de a le vedea, trebuie neaparat sa multumesti frumos ca au venit in plasa ta.

Nu le pastra doar pentru tine. Bucura-te de ele si da-le drumul imediat sa se duca si la altii. Si mai ales trebuie sa adaugi si tu vreo doua-trei ganduri bune de la tine. Trebuie sa le dai drumul dimineata, la rasarit de soare, dupa ce te-ai spalat de fata si pe suflet cu roua. Scoti incetisor plasa de fluturi afara si o lasi acolo. Vor pleca incet si usor. Nu trebuie sa te uiti. Nu le plac despartirile. Si in orice caz data viitoare, cand vei ridica plasa de fluturi, vor reveni. Pofta buna de ganduri bune!”

 

Oana Pellea


Scrie un comentariu

Bunatatea si mangaierea

A fi bun este în firea omeneasca; bunatatea nu este dincolo de noi, ci în noi ca fiinta spirituala, este odata cu omul faptura a lui Dumnezeu. Omul o poate pierde sau câstiga, adica se poate înrai sau deveni mereu mai bun; omul o poate pierde sau câstiga, dupa calea pe care umbla.

Bunatatea nu poate veni din nimic si nici din întunericul fapturii noastre cazute. Bunatatea este expresia fiintei renascute, a prezentei duhului viu în noi, semn al originii noastre nepmântene.

Întrucât omul este al lui Dumnezeu, întru atât are în sine bunatatea. Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptateste si face posibila bunatatea. Omul cunoaste aceasta stare interioara numai mergând pe caile adevarului. Prin bunatate, omul este mai om si culege urma pasilor lui Iisus.

Bunatatea nu poate fi aparenta, adica nu poate fiinta în anumite gesturi ale noastre. Bunatatea nu poate fi o stare a omului politic, a omului social, ci a omului duh.

Bunatatea vine ca un val care ne inunda fiinta noastra, ca un prisos de omenie. Ce face ca omul prin ea sa aiba un cuprins atât de mare?

La temelia bunatatii sta dragostea; ea are un izvor în dragoste. Centrul de radiere, sâmburele de crestere este dragostea. Nu poate fi cineva bun fara dragoste, pentru ca ea este izvorul tuturor creatiilor si puterea întregii existente.

Plinatatea pe care o gasim în bunatate vine în primul rând din dragoste.

Bunatatea încheaga, într-un manunchi, dragostea, blândetea, mila, mângâierea; toate sunt topite aci si alcatuiesc o stare morala unitara. În bunatate gasim blândetea. Omul bun este blând, adica are sufletul catifelat. Mai putin activa decât dragostea, blândetea, în calmul ei, nu este lipsita de puterea creatoare, ci dimpotriva. Într-o lume de potrivnicie, blândetea vine ca un întaritor, ca o înseninare, lacrima luminata

Mângâierea este acea stare launtrica legata de setea de mai bine în întelesul luptei pentru alungarea raului si durerii, lupta fara frângere si fara  asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine, peste întunericul care inunda. Mângâierea este un leac al carui izvor sta în sufletul nostru si prin care se savarseste un act exterior de binefacere.

Mângâierea este prezenta în bunatate, o alcatuieste partial. Omul bun simte permanent nevoia de a înlatura durerea care seaca sufletul si madularele omului, de a-i curataa fiinta de poveri, de a-l face sa cunoasca bucuria luminii.

Viata ne face sa sângeram pentru ca este colturoasa si cu drumuri întoarse. Acela care traieste bunatatea, care simte vibratia si caldura ei, are darul  de a îndruma si de a împaca contradictiile, are darul de a rotunji si usura durerile. Omul bun nu numai ca nu le aduce la viata, dar firea lui este facuta sa le înlature. Omul bun modeleaza viata dupa frumusetea ce a pus-o mâna lui Dumnezeu în inima fiintei sale.

Omul, asa cum l-a lasat Dumnezeu, închide în el frumuseti nebanuite. Numai sa le stie lucra pâna ce urâtul nu-l îneaca.

Ernest Bernea – Îndemn la simplitate

SARBATORI  CU PACE SI LINISTE IN SUFLETE !


Scrie un comentariu

Sufletele alese…

„Sufletele alese inteleg ca blandetea, umanitatea sunt virtuti placute si se simt imboldite sa le practice. Dar se simt oare tot astfel in clipa cand ar trebui sa le exercite? Nu, atunci ele stau pe loc intrebandu-se: ar fi un prilej bun intradevar, dar pot sa cunosc exact masura nevoii? Nu ma insel asupra obiectului? 


O suta de indoieli il opresc pe omul bun. Se teme sa nu devina o victima aratandu-se prea darnic, sa nu treaca drept un om slab, dovedindu-se prea duios, prea simtitor. Intr-un cuvant se teme sa nu depaseasca limita sau sa nu-si implineasca de ajuns datoria cuprinsa intr-un mod prea obscur in notiunile generale de umanitate si blandete. 


In aceasta nesiguranta numai experienta sau exemplul pot sa calauzeasca mai potrivit imboldul inimii. Dar experienta nu e la indemana oricui. Ea atarna de diferite situatii in care te-a aruncat soarta. Nu mai ramane decat exemplul; el poate sluji ca regula unei mari multimi de oameni in practicarea virtutii.”

 

„Manon Lescaut” – Antoine Francois Prevost


Scrie un comentariu

Gândul mic şi gestul blând

 

„Atunci când ne oprim pentru a ajuta un gândăcel neputincios, răsturnat pe spate, întorcându-l pentru a-şi continua viaţa, întregul univers ştie acest lucru şi răspunde acestui gest”, spune David Hawkins, un iluminat contemporan cu noi, o fiinţă care a atins un înalt nivel de cunoaştere după ce a trecut prin suferinţa extremă, inclusiv riscul de a-şi pierde viaţa. Iisus a spus acelaşi lucru, dar într-o altă formă, şi anume că „toate firele de păr ne sunt numărate”. Totul este ştiut, înregistrat şi cunoscut la un nivel de care mintea noastră nu este conştientă. Trăim într-un univers care înregistrează, cunoaşte şi recunoaşte un gest de bunătate sau de blândeţe şi, în plus, într-un univers care-i răspunde bunătăţii, chiar dacă noi nu observăm întotdeauna. Iată, doar să ajuţi un gândăcel răsturnat pe spate, doar să-i oferi ajutorul pentru viaţă generează un răspuns al întregului univers la micul tău gest.

Existenţa este, încă, mult mai îngăduitoare de atât. Existenţei îi este îndeajuns şi un gând bun. Universul „ştie” că acest gând bun există şi-i răspunde chiar şi gândului, iar receptorul mesajului de iubire dintr-un singur gând este însuşi emiţătorul său. Un gând mic de iubire se face mare tocmai pentru că întreaga existenţă îi răspunde cu bucurie. Gândul de iubire al unui om devine puternic tocmai pentru că existenţa îl confirmă, tocmai pentru că gândul de iubire este adevărat, tocmai pentru că gândul de iubire este un gând care întregeşte şi energizează viaţa. În mod practic, dacă-i spui unui om doar cu gândul „te iubesc”, dacă – în loc să-l urăşti şi să-i analizezi chipul contorsionat de bătrâneţe, de tristeţe, de suferinţi, de regrete, de frustrări sau de deznădejde – el îţi ascultă gândul cu acea parte tainică a fiinţei sale, cu acea parte divină din el şi răspunde, chiar inconştient, iubirii tale.

Poate că la exterior el continuă să fie tensionat. Poate că în viaţa de zi cu zi continuă să te asalteze cu temeri, cu îndoieli sau cu priviri năprasnice, dar undeva, dincolo de logică şi raţiune, dincolo de omul din el şi de vălurile în care l-au îmbrăcat gândurile negre şi experienţele nefericite ale vieţii sale, el ştie că i-ai spus „te iubesc”. E o problemă de timp, o problemă… de conectare, o problemă de acceptare a iubirii până când el va fi conştient de gândul tău. Se poate ca şi peste ani întregi el să devină conştient de iubirea sinceră, reală pe care i-ai trimis-o cu gândul într-o zi. Se poate ca peste ani şi ani el să devină conştient, dar – dacă nu este conştient acum, când tu îi spui cu inima, cu toată fiinţa ta „te iubesc”, nu înseamnă că gândul tău nu este auzit, înregistrat, puternic şi lucrător în sprijinul vieţii.

Toate sunt cunoscute, înregistrate. Nu doar firele de păr, ci şi gândurile, şi intenţiile, şi alegerile, şi atitudinile, şi visurile noastre tainice. Un gest de blândeţe îl face mai blând şi mai conştient de blândeţe pe cel care face gestul blând. Cum „răutatea se pedepseşte prin ea însăşi”, cum bine spunea părintele Arsenie Boca. Totul, absolut tot ce facem înlăuntrul nostru, fie că iubim sau urăm, fie că ne bucurăm sau ne întristăm devine „un act public” prin simpla putere a conştiiinţei de a înregistra şi prin pu­terea extraordinară a existenţei de a amplifica „faptele” noastre. Dacă gândeşti „eu iubesc”, începi să simţi cum iubeşti, începi să trăieşti emoţia iubirii. Emoţia însăşi demonstrează magistral că universul răspunde cu adevărat gândului de iubire (căci emoţia este gândire condensată, amplificată), îl amplifică şi, ca o consecinţă, îl transformă pe cel care gândeşte în ceea ce gândeşte.

Gestul de blândeţe te face pe tine mai blând. Gestul de dragoste te face mai iubitor. Gestul frumos te înfloreşte, te înfrumuseţează şi te ajută să cunoşti că existenţa nu-i doar suferinţă şi deziluzie, nu-i doar zbatere în răutate şi-n neajunsuri. Dacă răutatea se pedepseşte prin ea însăşi, căci şi ea primeşte un răspuns al întregului univers, ca şi blândeţea sau iubirea, gestul blând şi gândul frumos se re­compensează prin ele însele. Iubirea celui care iubeşte îl face mai profund în iubire, cum ura celui care urăşte îl face mai mult capabil de ură. În acest carusel suntem cu toţii, fie că avem conştienţa şi înţelegerea învârtirii sau nu, iar ceea ce alegem să gândim, să trăim şi să facem în fiecare clipă, în relaţia cu noi înşine, cu lumea sau cu pietrele şi lucrurile fără viaţă primeşte un răspuns mai devreme sau mai târ­ziu în propria noastră existenţă… Aşa devenim iubirea pe care-o simţim, ura pe care-o simţim, frumuseţea, urâciunea sau bucuria pe care le trăim cu un gând, mai întâi, cu un gest sau cu o faptă!

Maria Timuc