Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

Vreau sa traiesc…

Vreau să trăiesc. În deplină pace, nu ca o corabie pe o mare schimbătoare, în derivă şi la mila – ori la cheremul – furtunilor vieţii.Cer oare prea mult? Chiar trebuie să trec prin fiecare din încercările vieţii? Prin toate suferinţele ei? Stiu că după o scurtă perioadă de linişte furtunile se vor dezlănţui iarăşi.Nu ştiu când, ştiu doar că vor reveni.

De ce se întâmplă aşa? De ce trebuie oare să fiu purtat şi zvârlit la întâmplare de furtunile vieţii? Ce pot face? Unde este portul în care să mă refugiez în siguranţă? Unde pot găsi un loc liniştit, în care să pot sta calm? Unde anume nu mă va ajunge nicio furtună care să-mi tulbure odihna? Unde pot să-mi recapăt puterea fără să fie nevoie să mă îngrijorez la gândul că în clipa următoare furtuna se va întoarce ca să-mi tălăzuiască şi să-mi scufunde corabia, adică viaţa mea?

Metaforic vorbind, un port al „siguranţei” nu poate fi reprezentat decât de plenitudine şi integritate, conştiinţă şi luciditate. Aceasta este singura postură din care ne putem proteja împotriva furtunilor vieţii, singura cale de a lupta cu destinul, de a nu ne abandona fatalităţii.

Nimic nu-l poate surprinde sau răni pe acela care este un om complet, echilibrat, lucid, stăpân pe sine. Chiar şi felul în care îndură suferinţa este special – fără teamă ori panică.

In cazul acesta, suferinţa nu poate fi decât una fizică, de conştiinţă, de înţelepciune.

Cum bine ştim, cu toţii ne temem de suferinţa şi durerea care ne pot face viaţa un iad. O scurtă perioadă de mulţumire ori „fericire” este mai întotdeauna urmată de suferinţa şi durerea de care ne temeam. Ne sperie chinul şi durerea pe care le aduc bătrâneţea şi moartea; chiar dacă am evoluat atât de mult, dacă avem o disponibilitate mărită, agonia este oricum inevitabilă. Nu ştim ce încercări dificile ne aşteaptă şi asta ne înspăimântă, chiar dacă nu recunoaştem.

Deşi avem posibilitatea să ne luptăm pentru îndepărtarea tuturor acestor temeri din mintea şi sufletul nostru, să creăm diversiuni şi să ne dedăm plăcerilor, totuşi mereu vom auzi – conştient sau nu – un ticăit, o înspăimântătoare numărătoare inversă care ne anunţă apropierea suferinţei, durerii şi a morţii. Va fi mâine? Peste zece ani? Peste douăzeci de ani?Sunt eu oare pregătit? În căutarea plăcerii, căutând în afara noastră scurtele momente de mulţumire prin satisfacerea nevoilor superficiale, a nevoilor pur fizice, nu vom fi niciodată pregătiţi. Încercând să uităm, rămânem nepregătiţi; asta înseamnă că devenim şi mai vulnerabili.

Cu cât mai mult mă agăţ de iluzoriile aspecte materiale ale lumii, cu atât mai greu îmi va fi când în final voi fi confruntat cu suferinţa şi când acele aspecte materiale iluzorii vor dispărea.
Janez Drnovsek


Scrie un comentariu

Gandul la delfini

Gândul la delfini este pentru mine întotdeauna o soluţie – laşă întrucâtva, desigur, dar infinit eficientă – de a ieşi dintr-o deprimare, de a depăşi o tristeţe, de a uita o deziluzie, gândul la delfini este recurgerea terapeutică la basm, un basm care are imensul merit de a se petrece – oricât de inexplicabil – în realitate.

Simplul fapt al existenţei lor îmi este un argument suficient pentru a putea continua, pentru a nu repudia un univers care a fost în stare să-i nască şi îşi poate permite să-i păstreze. Inteligenţi şi buni, frumoşi şi veseli, ei sunt fericiţi fără a face pe alţii să sufere şi triumfători nu prin rezultanta unui raport sălbatec de forţe, ci prin comparaţie calmă şi răspuns nemăsluit.

Ei au humor şi au graţie într-o lume care are numai pofte şi necesităţi; ei se joacă şi se bucură într-o natură unde totul se zbate şi se luptă; ei sunt naivi şi serviabili într-un univers în care aceste calităţi sunt batjocorite şi aceste merite, demne de dispreţ.

Nu sunt tipici şi nu sunt reprezentativi, dar sunt simbolici şi infinit dătători de speranţă, sunt singurele făpturi vii pe care mi le pot imagina intrând în paradis fără istmul umilitor al purgatoriului.
I-am văzut în toată strălucirea libertăţii lor la mare, jucându-se, formând cete copilăroase şi vesele, debordând de o fericire care devenea molipsitoare, care se lua.

Era ca un dans desfăşurat egal în apă şi în aer, un dans în care corpurile lor lucitoare şi prelungi ca nişte suveici de argint coseau apa intens albastră de cerul străveziu, într-o preţioasă broderie de aur şi cobalt, de mercur şi peruzea, într-o demonstraţie de fantezie şi gratuitate, copleşitoare, purificatoare.

Noi, oamenii, îi priveam de pe ţărm, un ţărm înalt ca o galerie de operă, ne simţeam tineri şi entuziaşti, lipsiţi de rezerve şi deschişi, înfrăţiţi prin admiraţie nu numai cu minunatele fiinţe pe care le priveam, ci şi unii cu alţii, şi – încă mai mult – cu noi înşine.

Ne simţeam împăcaţi şi buni, dezinteresaţi şi fericiţi, fericiţi şi flataţi că nouă ni se adresează acea extraordinară bucurie, acel miracol. Pentru că nici o clipă nu m-am îndoit că ei, delfinii, se bucurau că-i privim şi, dincolo de plăcerea în sine, jocul lor se hrănea şi din altruismul plăcerii pe care ne-o ofereau nouă, din enormul dar pe care ni-l făceau astfel.

Am verificat această impresie urmărind un spectacol pregătit la delfinariu şi descoperind, în ceea ce pentru un spirit opac ar fi putut fi o dresură de delfini, infinit de complexa relaţie între omul care comanda jocul şi delfinii care îl executau, bucurându-se de el şi bucurându-se în acelaşi timp de bucuria pe care ştiau că i-o fac lui (şi nouă, celor care îi priveam), un fel de joc secund în care ei, copilăroşii, se jucau ca să-l facă fericit pe copilul ce le era stăpân şi pe copiii ce le erau spectatori, din plăcere pură şi din altruism.

La vechii greci a omorî un delfin era la fel de grav cu a omorî un om, căci delfinii erau socotiţi foşti oameni care şi-au părăsit cetăţile pentru a locui în mare, fără a-şi părăsi şi obiceiurile omeneşti, obiceiurile unei umanităţi ideale, revolute. De aceea, gândul la delfini este gândul la o lume mai bună, la o natura mai blânda, la un univers mai frumos, la basmele cu binele care învinge, la mitul cu Apollo venind spre Delphi pe spinări înduioşate de delfini.

GANDUL LA DELFINI de ANA BLANDIANA 


Scrie un comentariu

Bucuria de a trai

Când simt că am ajuns la un capăt de drum, că o anumită situaţie de viaţă m-a făcut şah-mat, dărâm piesele şi încep un nou joc. Condiţiile exterioare ale vieţii nu se schimbă, aşa cum nu se schimbă nici tabla de joc, nici piesele, nici regulile, însă tactica va fi alta, înţelegând prin asta atitudinea mea faţă de joc.

Pe de-o parte, sunt zile în care nu găsesc bucurie în ceea ce fac, deşi ştiu că ea există, aşteaptă doar să o redescopăr. Fericirea nu este în afara mea, ci în mine, şi ea nu alege să se manifeste într-un loc sau în altul, într-o împrejurare sau alta. Să accept să fiu acolo unde sunt sau urmează să fiu, făcând ceea ce fac sau urmează să fac, fără să mai amestec lucrurile, iată secretul fericirii.

Pe de altă parte, uneori îmi place să mă las purtată de împrejurări, să văd unde mă duc ele, ca apoi să dau cu piciorul probabil unor şanse reale. Fie pentru că nu mă simt pregătită, fie din lene, uneori însă şi din plăcerea perversă de a pierde. Normal ar fi să regret, dar eu sunt de-a dreptul fericită, precum calul acela din poveste care s-a scuturat de răpciugă.

Fiecare zi deschide o cale nouă către fericire. În aceeaşi viaţă, nu alta, în acelaşi oraş, nu altul, lângă aceiaşi oameni, nu alţii. Viaţa fiecăruia este o Ţară a Minunilor, cu fiinţe pitice şi fiinţe uriaşe, cu nebuni şi înţelepţi, cu regi şi slujitori, cu ducese şi lachei, cu pragmatici şi visători.

Dar câţi dintre noi avem puterea de a ne micşora şi a creşte pe măsura lucrurilor, pentru a le descoperi şi a le înţelege pe de-a întregul? Câţi am trăit fantezia de a pune urechi lungi şi mustăţi unui coleg care nu ne place? Câţi am ascultat serios poveţele unei omizi? Sau câţi ne-am ridicat privirea de pe masa de lucru, întorcând un zâmbet invizibilei pisici din Cheshire?

Eu cred că bucuria de a trăi se păstrează intactă în noi, trebuie doar să o descoperim cu crenguţa de alun şi să forăm în pămîntul uscat şi tare al prejudecăţilor şi al nemulţumirilor noastre.


sursa