Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

Balada anotimpului ales

imagine-3d-peisaj-de-iarna

Nu mi-a rămas în gândurile mele
pustii, de altădată, decât unul:
ce anotimp să-mi poarte amintirea?
Mai bine iarna-mi zic, mai bine iarna.

Copilria mi s-a dus. Cu albul
acoperiş al norilor s-a dus.
Vântul de noapte troienind fereastra.
Am adormit de-atâtea ori visându-l.

Între coline albe unde râul
dormea sub gheaţă, am văzut întâia
mea dragoste.

Şi-n alb, mereu ca lupii
mi-am lăsat urma.

Poate că zăpada
acestei ţări e singura avere
pe care o am; cu mirtul ei albastru
mă va cunoaşte vremea şi cu acelaşi
zbor periodic.

Va îngheţa noroiul 
sub paşii mei, şi mlaştina pierzându-şi
rânjetul verde, se vor stinge-n zare
ciulinii Bărăganului, şi drumul
îşi va dubla distanţele, şi vrăbii
venind ca saltimbancii pe trapezul
soarelui palid, veşnic îmi vor ţine
loc de cuvinte.

Ce-aş putea s-aştept?

Multe am pierdut şi voi mai pierde multe.
Ca un răspuns la orice întrebare
ninsoarea cade repetând mereu:
…mai bine iarna, da, mai bine iarna…

A.E.Baconsky

 


Un comentariu

Viaţa e IUBIRE !

Dragostea2

Încerc să scriu pe hârtie cuvintele pe care nu le-am gândit eu, nu le-am auzit nicăieri, ci le-am găsit încrustate în sufletul meu de parcă cel care a trăit înaintea mea, cu acelaşi suflet, le lăsase uitate acolo ca o amintire pentru toţi cei ce urmau să-l găzduiască.

Am găsit aceste cuvinte scrise cu un cuţit pe cerul de plumb al sufletului meu şi nu m-am speriat, nu am fugit de ele, ci le-am acceptat ca şi cum ele ar fi fost cadoul cel mai de preţ pe care îl primisem de la viaţă. Am început să le citesc, să-mi citesc propriul suflet care, lipsit de gând, se încumeta să trăiască singur într-o lume în care toţi oamenii sunt inevitabil legaţi câte doi. Am învăţat limbajul orbilor care, cu mâna întinsă, se mişcă încet pe lângă ziduri căutând puncte de sprijin sau cuvinte.

Am învăţat să cuprind cu mâna tot ceea ce nu puteam cuprinde nici cu ochii, nici cu mintea, adică sensul vieţii scris în sufletul meu, într-un cuvînt, de nu ştiu cine, şi nu ştiu când, scris de o mână nevăzută, într-o ultimă disperare mută.

Din prima clipă am înţeles ce scria: ceva ce semăna a “V”, a “I”, a “S”, a A. “V” de la VIAŢĂ, “I” de la IZBÂNDĂ, “S” de la SPERANŢĂ. Unind aceste litere am înţeles că viaţa e un VIS. Şi am început să caut visul. L-am căutat pe pământ, printre oameni, în cer printre stele, în ploaie, printre stropi. Când am ajuns la soare m-am oprit: visul însemna atunci lumina. Am privit visul, adică lumina, adică soarele. Razele lui m-au orbit. Atunci am înţeles că visul, adică viaţa, nu înseamnă nimic, nimic altceva decât hăul întunecat ce se deschide înaintea orbilor şi prin care ei sunt nevoiţi să păşească, să caute, să iubească.

Am căutat un alt sens, un alt cuvânt: “AŞTEPTARE”. “Viaţa e aşteptare!” – mi-am zis. Şi am început să aştept . Noaptea aşteptam răsăritul, ziua aşteptam apusul. Un alt răsărit, un alt apus… Zilele treceau, iar eu nu făceam decât să aştept. Aşteptam mereu crezând că am găsit sensul vieţii. Eram convinsă, în naivitatea mea, că într-o zi îmi va cădea fericirea în palmă cum cad cerşetorilor orbi banii primiţi de la trecători.Dar am rămas cu mâna întinsă: nimeni nu avea fericire în plus ca să o arunce unui cerşetor ca mine. Atunci am renunţat la aşteptare!

Am căutat următorul cuvânt. Am citit : “CĂUTARE”. Viaţa e căutare!? Am început să caut. Am căutat printre stele, printre ramuri, printre frunze, pe sub pietre. Devenisem un râu de munte care alerga necontenit în căutarea oceanului. Am ajuns foarte repede la oceanul care m-a înghiţit. Simţeam că nu mai exist, că nu existasem niciodată cu adevărat, că tot ceea ce credeam eu că sunt nu era decât un murmur pe care-l acoperise zgomotul valurilor mării…

Cu o ultimă încercare am căutat în ceea ce mai rămăsese din sufletul meu un alt cuvânt, ultimul. “I” de la IZBÂNDĂ, “U” de la UITARE, , “B” de la BEŢIE, “I” de la IERTARE, “R” de la RÂU, “E” de la EXISTENŢĂ . Mi-am reconstituit numele şi viaţa din aceste litere, din acest cuvânt: IUBIRE.

Am citit acest cuvânt de mai multe ori, mai întâi în gând, apoi în şoaptă, apoi cu voce tare. Am început să strig, să mă strig pe mine cu noul meu nume, iar TU, Doamne, auzindu-mă, ai sărit să mă salvezi.

Am inteles că viaţa e IUBIRE !

 


2 comentarii

De dor…

Ati simtit vreodata ca vi se face frig de dor?Eu da.De oriunde ma intorc in mine ma infioara gandul ca nu voi revedea o culoare albastra ce mi-a atins sufletul,un zambet inocent si cald care vorbea si tacand,o imbratisare care mi-a daruit toata caldura ce putea fi data unei prime intalniri care de fapt a fost si ultima .

Ati simtit vreodata ca sufletul plange si e inghetat de frig pentru ca muzica lui frumoasa si linistita nu va putea ajunge la sufletul care iubeste aceeasi muzica,in nopti tarzii de primavara? Eu da. In tacerea din inima mea suspina neauzita decat de mine chemarea ,pentru o apropiere imposibila,deci cea mai frumoasa.

Privesc cum norii se plimba mandri de ropotele de ploaie ce ni le-au daruit o zi intreaga,un soare ce se alinta trimitandu-ne ici colo cate o raza,pasarile ce vin pana-n fereastra care parca ar vrea cu trilul lor sa-mi dea caldura de care am nevoie,copacii ce freamata cu frunzele prea ude inca de stropii grei de ploaie,un gugustiuc ce-si canta ca si mine singura melodie pe care a-nvatat-o.

Ati simtit cum ochii vi se umplu de lacrimi si parc-ar vrea sa planga de neputinta si de dor? Eu da. Cum mii de cuvinte pleaca din interior spre inafara si se opresc doar cu putin inainte de a fi rostite?Pentru ca cel ce-ar trebui sa le asculte e,mult prea departe?Sau doar pentru simplul motiv ca se considera inutile daca nu pot incanta auzul celui drag?Eu da.Cum mainile iti tremura pe-o cana de ceai aburind pentru ca nu i-o poti darui celui iubit, decat in gand sau niciodat?Eu da.

Si iata o lacrima mai curajoasa aluneca linistit pe fata.Ea doar curge.Nu are sentimente.Sau are?Ne ajuta,ele,lacrimile sa scapam de tot ce-i rau in suflet?Voi ce spuneti?De ce nu ne plac lacrimile oare?Nu cumva ar tebui sa le iubim?Dar mai e loc pentru-o iubire atat de imposibila pe langa prima?Voi ce credeti?Si timp?Dusmanul nostru cel mai de temut?Poate ca da,poate ca nu.

Voi afla raspuns la toate aceste intrebari ce cu drag eu vi le pun?Poate ca da,poate ca nu.Dar eu voi astepta,aici,in cercul meu de ganduri ce ma inunda cu miile in fieece minut.Voi astepta ceva ce e posibil sa nu mai vina niciodata.Sau ma insel?Si daca se va-ntoarce?Va fi mai bun si cu-o idee mai increzator?Mai putin stapanit de-o teama pe care,culmea eu am intuit-o,ba mai rau,am si-nteles-o?Poate ca da,poate ca nu.

Ideea e ca eu voi astepta,si-n tot acest rastimp ma voi intoace la clipele de fericire ce mi-au fost daruite pentru a le spune cat de nepretuite sunt pentru mine si le voi ruga sa ramana cu mine pentru a nu-mi mai fi atat de frig….de dor.

Octavian Paler