…drumurile, toate, duc spre oameni.

Iată însă că veni şi clipa când, după ce umblă o vreme-ndelungată prin nisip, pe stânci şi prin zăpezi, micul prinţ, într-un sfârşit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.

– Bună ziua! zise el.
Se afla într-o grădină de trandafiri înfloriţi.
– Bună ziua! ziseră trandafirii.
Micul prinţ îi privi. Toţi erau aidoma cu floarea lui.
– Cine sunteţi voi? întrebă el, înmărmurit.
 – Noi suntem trandafiri! ziseră trandafirii.
 – Vai, făcu micul prinţ…

Şi se simţi foarte nefericit. Floarea lui îi povestise că ea era, în univers, singura în felul ei. Şi iată că se mai aflau cinci mii, toate semănând cu ea, într-o singură grădină!
”Tare s-ar mai socoti jignită – îşi zise el – dacă ar vedea una ca asta… nu s-ar mai opri din tuse, şi s-ar preface chiar că moare, ca să scape de ruşine. Iar eu aş fi desigur nevoit să mă prefac c-o îngrijesc, pentru că altminteri, ca să mă îndurereze şi pe mine, s-ar lăsa să moară cu adevărat…”

Apoi îşi zise mai departe: „Mă credeam înavuţit cu o floare fără seamăn, şi iată că n-am decât o floare de rând. Cu asta numai şi cu trei vulcani, care-mi vin doar până la genunchi şi dintre care unul e poate stins pe veşnicie, nu prea sunt un mare prinţ…”
Şi, culcat în iarbă, plânse.

 

Micul Print – Antoine de Saint-Exupery

E atît de misterios tărîmul lacrimilor…

– O oaie, dacă mănîncă arbuştii, mănîncă şi florile?
– O oaie mănîncă tot ce întîlneşte în cale.
– Chiar şi florile care au spini?
– Da. Chiar şi florile care au spini.
– Atunci la ce servesc spinii?
Nu ştiam. Eram atunci foarte ocupat încercînd să deşurubez un şurub strîns prea tare din motorul meu. Eram foarte îngrijorat, căci pana mea începuse să mi se pară foarte gravă iar apa de băut care se epuiza mă făcea să mă tem de ce era mai rău.
– La ce folosesc spinii?
Micul prinţ nu renunţa niciodată la o întrebare, odată ce o pusese. Eu eram nervos din cauza şurubului meu şi am răspuns la întîmplare:
– Spinii nu servesc la nimic, sunt pur şi simplu răutate din partea florilor!
– Oh!
Dar după un moment de linişte el îmi spuse, cu un soi de răutate în voce:
– Nu te cred! Florile sunt slabe. Ele sunt naive. Ele se apără cum pot. Ele se cred teribile cu spinii lor…
N-am răspuns nimic. În momentul acela îmi ziceam: „Dacă şurubul ăsta mai rezistă mult, o să îl fac să sară dintr-o lovitură de ciocan”. Micul prinţ îmi deranjă din nou gîndurile:
– Deci tu crezi că florile…
– Nu! Nu! Eu nu cred nimic! am răspuns la întîmplare. Eu mă ocup cu lucruri serioase aici! El mă privi stupefiat:
– Lucruri serioase!
El mă vedea cu ciocanul în mînă şi cu degetele negre de ulei de motor, aplecat asupra unui obiect care lui îi părea foarte urît.
– Tu vorbeşti ca oamenii mari!
Asta mă făcu să mă simt un pic ruşinat. Iar el, nemilos, adăugă:
– Tu confunzi totul… tu amesteci totul!
Era foarte iritat. Scutură în vînt pletele sale blonde:
– Cunosc o planetă unde este un domn roşu la faţă. El nu a mirosit niciodată o floare. El nu a privit niciodată o stea. Nu a iubit niciodată pe nimeni. Nu a făcut nimic altceva decît adunări. Şi toată ziua repetă ca tine: „Sunt un om serios! Sunt un om serios!” şi asta îl face să pleznească de mîndrie. Dar asta nu e un om, asta e o ciupercă!
– O ce?
– O ciupercă!
Micul prinţ era de acum palid de mînie.
– De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănîncă totuşi florile. Nu este atunci foarte serios să încerci să înţelegi de ce ele se străduiesc atît de tare să îşi crească spini care nu le folosesc la nimic? Nu este important războiul oilor cu florile? Nu este serios, mai important decît adunările domnului cel roşu? Şi dacă eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decît pe planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi dea seama ce face, asta nu e important?

El roşi, apoi continuă:
– Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decît într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit cînd le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva…” Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge! Şi tu crezi că asta nu e important!
Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiţuri de plîns. Venise noaptea. Eu îmi abandonasem sculele. Nu îmi mai păsa nici de ciocanul meu, nici de şurubul meu, nici de sete, nici de moarte. Pe o planetă, a mea, pe pămînt, era un mic prinţ care trebuia consolat! L-am luat în braţe şi l-am legănat. I-am spus: „Floarea pe care o iubeşti tu nu e în pericol…. Îi voi desena o botniţă oii tale… Voi desena o armură pentru floarea ta… Voi…” Nu ştiam ce să mai zic. Mă simţeam foarte neîndemînatic. Nu ştiam cum să ajung la inima lui, cum să îl mîngîi… E atît de misterios tărîmul lacrimilor…

 

Antoine de Saint-Exupery – Micul Print 

Dragostea nu-ti este data ca un cadou…

„Dar daca nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Si te inalt in lumina. Si tacerea ta inchide in ea campiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau de tine. Si inventez imnuri pentru a-ti celebra imperiul. Si ochii ti se inchid, pleoape ale lumii. Si te tin, obosit, in bratele mele, ca pe un oras. Nu esti decat o treapta in drumul meu spre eternitate. 

Dragostea nu-ti este data ca un cadou, la fel cum linistea si calmul nu sunt produs al privelistii, ci al ascensiunii reusite, al muntelui dominat, al instalarii tale in cer. 

La fel-dragostea. Iluzia este ca o intalnesti, cand, de fapt se invata. Si se inseala cel care rataceste prin viata, pentru a fi cucerit, cunoscand prin scurte fioruri gustul tumultului inimii si visand sa intalneasca marea febra ce-l va incinge pentru totdeauna, desi ea nu este decat o desarta victorie a inimii sale.

De asemenea, nu te odihnesti in dragoste, daca ea nu se transforma din zi in zi. Dar tu vrei sa te asezi in gondola ta si sa devii cantec de gondolier pentru totdeauna. Si te inseli. Caci nu are semnificatie ceea ce nu e ascensiune sau trecere. Iar daca te opresti, nu vei gasi decat plictiseala caci privelistea nu mai are nimic sa-ti spuna.” 

Antoine de Saint-Exupery- Citadela

E bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori…

„- E bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori. Eu, unul, sunt tare bucuros că m-am împrietenit cu o vulpe.
„Nu-şi dă seama de primejdie, mi-am spus. Lui niciodată nu-i e foame şi nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare…”
El însă s-a uitat la mine şi mi-a răspuns chiar la ceea ce gândeam:
– Şi mie mi-e sete… să căutăm o fântână…
Mă încercă o moleşeală: n-are nici un rost să cauţi o fântână, la voia întâmplării, prin pustiul fără de sfârşit. Cu toate acestea, pornirăm la drum.
Şi-am mers astfel ore de-a rândul, tăcuţi, până când se lăsă noaptea şi începură să se-aprindă stelele. Eu le zăream ca prin vis, căci din pricina setei mă cuprinsese o uşoară ameţeală. Cuvintele micului prinţ îmi jucau în minte:

– Adica şi ţie ţi-e sete? l-am întrebat.
El însă nu mi-a dat răspuns la întrebare. Atât a zis:
– Apa mai poate fi bună şi pentru suflet…
Nu înţelegeam ce vrea să spună, dar am tăcut… Ştiam prea bine că nu trebuia să-i pun întrebări.
Ostenise. Se aşeză. M-am aşezat şi eu alături. Şi, după o tăcere, mi-a mai spus:
– Stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede…
I-am răspuns: „De bună seamă”, şi m-am uitat, fără să spun nimic, la undele nisipului bătut de lună.
– E frumos pustiul, adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi cu toatea astea, ceva străluceşte în liniştea lui…
– De aceea e frumos pustiul, zise micul prinţ, fiindcă undeva ascunde o fântână…
Am fost uimit că înţeleg deodată tainica strălucire a nisipului. Pe vremea când eram copil, locuiam într-o casă străveche şi legenda spunea că acolo s-ar afla ascunsă o comoară. Bineînţeles că nimeni nu i-a dat de urmă niciodată, poate nici n-a căutat-o nimeni. Ea însă fermeca întreaga casa. Căci în adâncul inimii ei, casa mea ascundea o taină…
– Da, i-am spus eu micului prinţ, fie că e vorba despre o casă, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le dă frumuseţe rămâne nevăzut.
– Mă bucur, zise el, că eşti de aceeaşi părere cu vulpea mea.
Cum micul prinţ adormi, îl luai în braţe şi pornii din nou la drum. Eram înduioşat. Mi se părea că port o gingaşă comoară. Mi se părea chiar că niciodată pe pământ nu se aflase ceva mai gingaş. Mă uitam, în lumina lunii, la fruntea-i palidă, la ochii lui închişi, îi priveam şuviţele de păr ce-i tremurau în vânt şi mă gândeam: „Ceea ce văd eu aici nu e decât învelişul. Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut…”
Cum un surâs uşor aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea ce mă înduioşează atât de mult la acest prinţ adormit e credinţa lui faţă de o floare, e icoana unei flori ce străluceşte înlăuntru-i, ca flacăra-ntr-o lampă, chiar şi atunci când doarme… Şi bănuiam în el o gingăşie şi mai mare. Trebuie să ocrotim cu grijă lămpile: orice adiere e în stare să le stingă…
Şi tot mergând aşa, am dat, în revărsatul zorilor, peste fântână.”

 

Micul Print – Antoine de Saint – Exupery

Iubirea neimpartasita

“Dacă dragostea ta nu are speranta să fie impartasita, trebuie s-o păstrezi in tăcere. Ea poate să mocnească in tine, dacă e liniste. Căci ea creează o direcţie in lume, si orice direcţie care-ti permite să te apropii, să te indepărtezi, să intri, să iesi, să găseşti, să pierzi, te inalţă. Căci tu esti cel ce trebuie să traiască. Dar nu există viată daca nici un zeu n-a creat pentru tine linii de forţă.

Dacă dragostea ta nu este impartasita si devine implorare zadarnică pentru o răsplată a fidelităţii tale, si dacă nu ai forţa de a păstra tăcere, atunci, dacă exista vreun medic, mergi la el să te vindece. Căci nu trebuie să confunzi dragostea cu sclavia inimii. Dragostea care se roagă e frumoasă, dar cea care imploră este a unei slugi.

 

Dacă dragostea ta se loveste de absolutul lucrurilor, ca de pildă exilul sau zidul de netrecut al unei mănăstiri, multumeste Domnului dacă aceea pe care o/il iubesti te iubeste si ea/el, desi este, in aparenţă, surd(ă) si oarb(ă). Căci există, pentru tine, o lumină aprinsă in lume. Puţin contează că nu te poţi folosi de ea. Căci cel ce moare in deşert, deşi moare, este bogat cu casa sa indepărtată.

Dacă voi clădi suflete mari si il voi alege pe cel mai perfect dintre ele pentru a-l inchide in zidurile tăcerii, vei spune că nimeni nu va primi nimic de la el. Si totusi, el innobilează intreg imperiul. Oricine trece in depărtare se prosternează. Si asfel iau naştere semnele si miracolele.

Dacă există dragoste pentru tine, desi inutilă, si dragoste din partea ta in schimb, vei păşi in lumină. Căci doar ruga căreia tăcerea ii este răspuns este grandioasă, atunci când divinitatea există.

Iar dacă dragostea ta e impartasita si braţe se deschid pentru tine, roagă-te ca această dragoste să fie salvată de la putreziciune, căci mă tem pentru inimile prea fericite.”

 

Antoine de Saint Exupery – Citadela (fragment)