Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

Întrebări

 

tumblr_mit3qyD9rI1ra46sfo1_r8_500

De ce nu se-amestecă totul?

De ce nu se-acoperă

Pielea lucioasă a pamântului cu blană?

De ce nu răsare iarba verde şi fragedă

Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?

De ce nu le cresc pomilor aripi

Şi păsărilor rădăcini?

De ce nu ciripesc pietricelele fericite

De pe marginea râului?

Eu de ce nu învăţ să urăsc?

Eu de ce?

– O, Doamne, ce copil obositor,

Oftează îngerul.

Ana Blandiana

 
Reclame


Scrie un comentariu

Dans în ploaie

tumblr_lyes28Yeqy1qavbqfo1_500

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.

De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.

Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe –
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi –
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!

Ana Blandiana


Scrie un comentariu

Orice carte este o sticlă aruncată în mare.

Orice carte este o sticlă aruncată în mare. Scrii mesajul cu greu. Luni şi ani întregi trudeşti asupra frazelor demne de a fi trimise să poarte în lume încărcătura dorită, încărcătură care, la rândul ei, a fost ani şi ani selectată din mormanul de sentimente şi idei, din grămada informă de obsesii.

Îl scrii pentru că eşti convins că un gust nou s-a distilat din zaharurile şi otrăvurile strânse în tine, că un sunet nou s-a desprins din vacarmul de hohote şi de bocete reprimate de smalţul unui zâmbet, de descărcarea unui spasm.

Îl scrii, pentru că de foarte demult, de la începutul adolescenţei, cineva – care locuieşte în tine atât de adânc şi vorbeşte atât de rar, încât nu ştii niciodată dacă mai este acolo şi întrega ta viaţă nu e, de fapt, decât o zbatere pentru a te convinge că mai este acolo – ţi-a mărturisit că tocmai în acest scop ai fost adus pe lume: să-l scrii.

Îl scrii, fiindcă, pentru a-l scrie, ai renunţat la nenumărate bucurii, ai redus fără milă tot ce s-ar fi putut opune, chiar şi numai virtual, acestei operaţii aproape magice, acestui act aproape ocult; ai renunţat, de fapt, să trăieşti pentru ca să scrii, încât, dacă nici viaţa n-a reuşit să te împiedice, ce te-ar mai putea opri să o faci?

Apoi, după ce s-ar părea că ai terminat, citeşti şi reciteşti mesajul – care de la un minut la altul, de la o stare de spirit la alta ţi se pare crucial sau derizoriu, demn de atenţia întregii omeniri sau, dimpotrivă, stângaci şi ridicol, neînsemnat, inutil – şi îl închizi, cu un ultim curaj, între copertele unei cărţi, şi îl arunci în marea de hârtie pe care plutim cu toţii.

Va fi sau nu găsit de cineva, aceasta e întrebarea, şi cel care îl va găsi va cunoaşte limba în care e scris? Şi, dacă va şti să citească, va fi în stare să înţeleagă ce-a citit? Şi, dacă va înţelege, o va face într-un moment în care sufletului va fi poros, dornic să absoarbă, aşteptându-şi într-o blândă feminitate întregirea sau, dimpotrivă, închis şi împlătoşat de orgoliu, suficient sieşi, refractând sigur de el şi deformator de orice gând ce s-a apropiat din afară, orice durere care încă nu l-a atins?

Iar atunci când, în atât de dubitativă tăcere a acestei aşteptări, se ridică un glas anunţând găsirea unui mesaj în mare, totul se suspendă în tine pentru a auzi.

Şi auzi, nevenindu-ţi a crede, un mesaj cu totul necunoscut, şi numele tău repetat şi strigat din om în om. Sunt ani şi ani de când poeţii nu se mai plâng că sunt neînţeleşi, ci că sunt înţeleşi în grabă şi simplificaţi, în entuziasm.

 

Ana Blandiana


Un comentariu

Seninătatea plantelor

Mă întreb uneori dacă plantelor le e frică unele de altele. Şi nu ştiu niciodată ce să răspund. Îi este frică ierbii de umbra stejarului? Şi stejarului de viclenia parazită a vâscului? Îi este frică vinetei de troscot, ardeiului de brusturi, mazărei de urzici? Zmeurei îi e frică de mur? Cireşul se teme de nuc? Dar piersicul de cireş? Aroganţa pirului înspăimântă via? Căpşunilor li-e frică de veninul mătrăgunei? Dar trandafirului de volbură, dar crinului de ştir?

Dincolo de maşinăria suavă şi implacabilă a propriei meniri, dincolo de faptul că ştiu o dată pentru totdeauna ce fructe să facă şi ce seve să extragă din pământ, există în ele şi un loc al aşteptării la rău, un spaţiu al presimţirii primejdiei? Sau totala incapacitate de a se apăra le-a atrofiat atât de obositoarea clarviziune şi le-a scutit de spaimele pe care ea, cu atâta sadism, le implică?

Frica se naşte întotdeauna numai din bănuiala că mai există o şansă pentru ca răul să fie evitat, din neliniştea că nu au fost epuizate toate mijloacele îndepărtării primejdiei, din remuşcarea că nu au fost încercate toate posibilităţile luptei. În timp ce, dimpotrivă, fatalitatea absolută, imposibilitatea totală a împotrivirii sau a eludării nasc o linişte aproape egală cu libertatea, o seninătate aproape comparabilă cu forţa.

Planetele sunt senine şi libere pentru că, neavând nici o şansă de a-şi schimba destinul, nici iluziile, nici spaimele legate de el nu le mai intră în socoteli. Rezultă de aici că frica ar fi o dovadă a evoluţiei? Oricum, cred că mi-aş fi dorit un destin vegetal şi aş fi optat pentru el, dacă nu mi s-ar fi cerut să optez şi acolo între statutul trandafirului şi cel al urzicii sau volburei şi dacă aş fi fost sigură că mult sub sau peste înţelegerea regnului nostru animal, în alte stări de agregare şi în alte sisteme de măsurare, seninătatea plantelor nu se ţese, la rândul ei, din mai complicate şi mai subtile spaime.

 

Ana Blandiana


Scrie un comentariu

Minunea

Minunea trosneste sub talpile mele
Abia imbracata in frageda forma
A crengilor ude,
Deasupra capului meu se dezlantuie
Si picura-n mine,

Glasul ei limpede
Si neinteles se aude.
Ea curge pe pietre
Si le face frumoase,
Adoarme in fragi
Si le coace in somn,
Conul de brad i-e palat,
Leagan ochiul de cartita,
Lumanare
Oricare pom.
In ea incap
Si fructele si radacinile,
Si fluturii si albinele,
Si raul si binele
Din cer si de pe pamant,
Si chiar si eu,
Nevrednica,
Nealungata
Niciodata
Din raiul
Pe care-am incercat
Sa-l pangaresc
Pricepand.

Ana Blandiana


Scrie un comentariu

Sa raman singura si goala de gand

Sa raman singura
Si goala de gand
Cum numai brazii si pietrele
Sunt singuri si goi.

Sa spun
Auzului meu sa adoarma
Si ochilor mei sa se-nchida
Asa cum
Candva
Brazii si pietrele
Au renuntat la ochii
Si la urechile lor.

In tacere si intuneric
S-astept sa zaresc
Prin stralucitoarele crapaturi
Ale sufletului meu rasturnat peste mine 
Soarele vesnic si orb
Implantat in zapada… 

Ana Blandiana


2 comentarii

A fi pentru a privi…

Nu ţin minte când şi cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu, că, indiferent cât de dramatică, orice întâmplare e o experienţă şi orice experienţă un câştig, dar eram încă destul de mică, din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare, când – îmi amintesc – mă consolam de orice necaz cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să cresc fără îndoială mai repede.

În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinţă şi dacă timpul, trecând, a reuşit totuşi să schimbe ceva, nu esenţa ideii mele a reuşit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet.
Am observat că despre lucrurile prea serioase nu îndrăznesc să vorbesc decât puţin în glumă. Asemenea unei măşti, tonul jucăuş reuşeşte nu să ascundă, ci să stilizeze gravitatea celor spuse.
Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă, într-un destin, şi chiar într-un destin literar – din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au, cu puţin noroc, şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi transformate în pagini, eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple, un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. 

Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viaţă, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, asta e întrebarea.
În această perspectivă, a aştepta nu înseamnă a pierde timpul, ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă; a fi înşelat nu e numai o umilinţă, ci şi o revelaţie; a fi lovit nu e numai o durere, ci şi o descoperire.
A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piaţa, a întâlni un prieten, a fi nedreptăţit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situaţii magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers.
A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică, iată o soluţie.

Ana Blandiana