Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


2 comentarii

Speranta

Ma deprinsesem cu acest trai, un fel de drog pentru tristete, un surogat de fericire care-i oricand mai bun decat nimic … poate de aceea ma pregatesc sa te pierd , inainte chiar , de a te castiga …

Exista multi oameni capabili sa iubeasca profund, sa lege un sentiment trainic. In ce ma priveste pe mine , daca ma leg sufleteste de cineva , imi place sa cred ca o fac pentru totdeauna. …

Ma luasei de brat, cu un gest simplu si firesc, si pentru o clipa, m-ai facut sa-mi uit intrebarile si dorul nelamurit care ma atragea si ma departa de tine…

As fi vrut sa te simt mai aproape, dar imi interziceam cu buna stiinta orice pas mai indraznet , orice gest apt sa ne apropie cat de cat , ma feream de tine ca de-o primejdie… si tu ai simtit asta …”De ce esti asa tacuta?” m-ai intrebat…”Ma gandesc… la multe , la viata in general „…”E un subiect …merita sa te opresti asupra lui…”

Aveai dreptate… la varsta asta deznadajduiesti foarte usor, dar la fel de usor e sa-ti recapeti dintr-o vorba, dintr-un zambet adresat de cineva lumii si deci si tie … speranta…


Scrie un comentariu

Toate sunt frumoase

Toate sunt frumoase pentru ca fac parte din mine, cum si eu fac parte din ele…Uratul este necesar pentru a distinge frumosul, la fel cum raul este necesar pentru a distinge binele…

Niciodata ploaia nu mi-a inteles mai bine amaraciunea.   Niciodata frunzele nu mi-au mangaiat pasii ca in aceasta toamna . Ele au stiut , se vede, ca aveam nevoie de indrumare in momentele mele de cumpana …

Niciodata toamna nu a fost mai frumoasa.

Pentru ca niciodata nu am regasit in ea iubirea, calmul, iluzia si deziluzia, lacrimile si fericirea , cantecul si …tacerea…


2 comentarii

Ganduri de toamna

Printre ultimele zile de septembrie… a rasarit astazi o dimineata încarcata de roua ruginie a frunzelor pline de vise varatice… un aperitiv apetisant pentru o toamna flamanda de colorituri brun-roscate, de un soare confuz si de un vant cald si amnezic … au uitat cu totii ca ar trebui sa anunte desfrunzirea prin salcii… 

Dar nu-ti face griji… sunt destui copaci care raspund prezent anotimpului care se cuvine acestui ceas si nu mai viseaza canicule sau imbobociri… te asteapta frunzele castanilor si-ai teilor la un dans plin de piruete, si acorduri de fericire încarcate cu rasete jucause… azi toamna mi-a cerut sa-ti las la primele ore ale zilei cateva cuvinte de lumina si un sarut pe genele-ti pline de zambete… azi stiu ca te acompaniaza toamna in lungul drum al vietii… 

Sa-ti îmbrace zilele lui septembrie sufletul cu iubire si vocea să ţi-o incalzeasca precum acorduri de vioara… sa-ti cante inima romante si sa-ti danseze tangouri in ploaie… pe crestet sa-ti aseze infloritori ani de dragoste si armonie.


5 comentarii

Noaptea sufletului meu…

„Cuvintele nu mai valoreaza nimic…Caci intelept este acela care a invatat sa asculte tacerea…”

Cand pasarea luminii zboara deasupra mea,incercand sa-mi imprime lumina tuturor sperantelor, fug si ma ascund in mine,acolo unde sper sa nu ma gaseasca nimeni NICIODATA.

Iar atunci cand lumina ei vie patrunde in intunericul sufletului meu cuprins de indoieli , este spulberata intr-o clipita de framantarea ce-mi macina fiinta.

Si ultima raza salvatoare se indeparteaza cu repeziciune,umbrita parca de un val invizibil al desertaciunilor infinite.

Pasarea isi ia zborul, lasand in urma ei lacrimi amare .

Lumina dispare si noaptea se reinstaleaza. Un intuneric provenit parca din prea multe dezamagiri coplesitoare.O noapte fara inceput. Rece si dominata de nemarginita dara a tristetii. Astfel,singura urma de lumina se pierde intr-o noapte prea profunda ca sa mai poata vreodata deveni zi.

Unica speranta a unei reveniri spectaculoase pare acum departe. E o noapte fara stele,o noapte cruda in care orice semn vital este , in fond, fara sens.

E NOAPTEA SUFLETULUI MEU.

Ce senin ar fi totul daca timpul s-ar opri pentru vesnicie,daca nu ar mai fi nevoie sa respir, sa-mi aud bataile insistente ale inimii inundate de tristetea adanca…si sufletul meu ar invinge naivitatea care a prins radacini in adancul lui.

Cuget. Dar nu reusesc sa simt, sa deslusesc…Ma zbat…si totusi durerea persista. Sunt oare doar un acrobat la un circ ieftin ce moare inainte de a-si indeplini telul suprem din nesansa sau deziluzie ?

Caut in mine dar nu gasesc drumul. Incerc sa aflu dar nu vad lumina. Ma zbat dar lantul tristetii  imi adanceste rana. Ma caut intr-un suflet pustiit, ma ascund sub masca tacerii chinuitoare. Ma cuprinde intunericul si nu se arata nici cea mai mica raza de lumina la orizontul gri.

Ochii pe jumatate inchisi gasesc puterea de a mai varsa o ultima lacrima. O lacrima calda pe obrazulpalid si rece. O lacrima ce poarta cu ea ultima suflare si cu toate astea,o ultima lacrima vie.

Haosul  ce domneste in adancuri isi face simtita prezenta,efectele lui fiind mult mai  insuportabile ca de obicei. Simpla durere si o mica parte a gandurilor negre ma transforma intr-o introvertita convinsa.

Asadar, tristetea infinita ce-mi spulbera visele nu va fi in veci compatibila cu raza soarelui ce cauta sa imprime in sufletu-mi impaienjenit de amar, lumina.

Totul se intrezareste intr-o ceata deasa.Mii de ganduri mi se inghesuie in minte, pe cand pustietatea inimii nu ma lasa sa-i dau un scop precis vietii. Se concretizeaza in acest mod declinul oricarui suflet ratacit in durere.

Fiecare picatura a sperantei adusa de ploaia fericirii tinde sa se evapore din cauza nesigurantei ce zace in sufletul meu tulburat de framantari adanci.

Si fiecare gest imi pare lipsit de orice noima.Ca si cand nu ar fi de ajuns, fiecare impuls se izbeste violent de un zid al plangerii. Se simte cum deznadejdea imi pune stapanire pe ratiune neexistand alternative …

Pasul greu al sperantei rasuna acum departe.

Fiecare sentiment seamana subit cu urmatorul  si in final banalitatea se instaleaza confortabil in tot ceea ce tine de simtire. E ca si cum un calau mi-ar fi legat strans mainile la spate, pregatindu-ma pentru marea si nemiloasa executie…

O jertfa in numele TACERII. Spaima.Deziluziile.Temerile.Neputinta.Moartea.Durerea…ma indeamna nepasatoare la Sacrificiul Suprem…sacrificiul unui suflet altadata cald si visator, nemuritor si totusi  atat de rece…


Un comentariu

Uneori…

Credeam. Chiar am crezut. Dezamagirea se revigoreaza pe zi ce trece ca si cand iesita din convalescenta se indreapta cu vioiciune spre o sanatate de invidiat.

Dincolo de portile orasului aproape credeam intr-un „noi”.

Dincolo de zidurile care ne leagana somnul pipaim lumea pe cont propriu si cautam locul ala care parca nici n-a fost inventat. Nu pentru mine. Nu pentru tine. Nu te invinuiesc de nimic.

Mi-e doar mila ca si tie iti este data o palida ” multumire ” in locul unui foc de artificii rasunator, plin de culoare, dar mai ales care sa-ti faca inima sa tresara mereu cu bucurie.

In fata legilor si-a cifrelor toate sentimentele naucitoare si contradictorii se retrag tacute . 

Ce-ar fi sa luam o pauza ?
Una in care sa uit cine esti si daca existi cu-adevarat ?
O pauza – timp de reculegere – ca sa intelegi cine esti, ce vrei si incotro te indrepti ?!

Poate o sa regasesti  fericirea de-a cauta o alta poteca, una pe care sa mergi cu mandrie nu , rusinat , uneori.

Asez cap la cap piesele unui puzzle despre care nu spui nimic. O sa spui ca iar imi imaginez… Mda, m-am obisnuit sa te aud reprosandu-mi ca fac asta.

Cand voi trage linia de total, cand o sa ma satur de viata ta nestiuta mie si viata noastra stiuta doar celor dragi mie, voi reincepe cautarea , sensul si directia …lucruri care acum sunt atat de zdruncinate in mine ca ma intreb in ce joc vrea soarta sa fiu personaj culegator de dureri ?!